Anonimul din Deltă – 1. Vacanţă via Bucureşti

Nimic nu merge mai bine, la -20 de grade, decât o povestire cu soare, mare şi nisip, cu tineri zâmbitori şi fete dezbrăcate.

Am schimbat Săgeata pe accelerat [Acţiunea are loc cu câteva luni înainte de intrarea în familie a maşinuţei albe] – am suficient timp de pierdut în Bucureşti, aşa că-mi permit încă două ore pe tren. În plus, parcă mi-e dor de compartimentele învechite, de banchetele care stau să se dezmembreze, de uşile sărite de pe şine, care se mută din loc precum bolovanul de la peşteră, şi de amintirile pe care toate acestea mi le trezesc. Da, parcă e timpul să mai renunţ la Săgeată, să nu mai fiu aşa de business

În atmosfera bizară a gării, ce nu s-a hotărât dacă e încă destul de întuneric ca să mai fie noapte, sau geana de lumină de la răsărit e suficientă pentru a chema zorii, găsesc trenul adormit pe linia lui. Stupoare! Sunt vagoane cu etaj, doar n-au băgat personal la ora asta?! Slavă Domnului, din punctul ăsta de vedere nu s-a modificat nimic: trenul şi-a păstrat statutul de accelerat, doar garnitura este schimbată. Deşi modernizate, sunt totuşi vagoane de navetişti – pentru o rută atât de lungă! Degeaba piuie uşile cu închidere automată, e clar că m-aşteaptă un drum înghesuit. Locul meu e la parter şi, de la Vaslui încolo, totul începe să semene cu deloc-regretatul personal Iaşi-Bacău, cu care am făcut naveta timp de patru ani de facultate. Ce-i drept, atunci nu exista afişaj cu LED-uri, care să anunţe dacă toaletele sunt sau nu libere. Slabă consolare…

O voce sonoră ma face să tresar. Nu văd posesorul, dar sună leit cu proful meu de licenţă, cu proful nostru de la marketing, cu the one and only Corneliu Munteanu. Însă, la capătul coridorului apare numai controlorul, cerând de zor biletele:
Cine-a mai urcat, vă rog! Sau la cine nu s-a văzut!…
Într-un colţ, o puştoaică emo nu reacţionează, pierdută în zdrăngăneala atonală ce răzbate din căştile minuscule, înfundate în urechi. Bărbatul face un pas mai aproape şi începe să strige:
Biletele! Se-aude?!… ‘Ello, MP Power, biletele!...
Apoi se întoarce spre restul vagonului, teatral, vărsându-şi năduful:
N-aude, măi, n-aude! MP Power şi la revedere! Poţi să-i dai, s-o furi, n-are treabă!
Într-un târziu, fata îl remarcă şi renunţă la MP3 Player, privind absentă, cu ochi ce se vor trişti, de un negru care contrastează puternic cu maioul roz, prea larg pentru sânii prea mici. Un schimb de replici, clănţănitul cleştelui şi controlorul îşi continuă drumul printre scaune:
Miştouri de Cotroceni şi MP Power, domnule, c-altfel nu se mai poate!
În rest, călătoria spre Bucureşti e la fel de anostă ca mai toate drumurile cu destinaţia asta. La fel, timpul trece greu, aiurea, până la întâlnirea cu C. Oraşul e încins, mare şi respingător, singurele care par că salvează aparenţele sunt fântânile ce străjuiesc “visul unui frustrat” – Casa Poporului.
În parcarea din faţa clădirii-monolit opresc două autocare, din care coboară pâlcuri de turişti, cu aparatele foto îndreptate spre construcţia enormă. Dintr-odată, proporţiile devin copleşitoare – mausoleul din betoane, parcarea nesfârşită şi pustie, grupul de vizitatori agitându-se ca un muşuroi abia erupt la suprafaţă. Dezolant şi trist – ce-a vrut să fie şi ce este acum monumentala construcţie, fotografiată când şi când de curioşii cărora le dă târcoale un individ cu o mână de calendare de vânzare. Asta e tot pentru un reper din istoria României, poate neegalat în Europa. În Atena, Palatul Parlamentului seamănă cu o cutie de chibrituri pe lângă Casa Poporului, dar piaţa Syntagma geme de turişti, de comercianţi, amestecându-se într-un peisaj pitoresc; la noi, sunt doar câţiva japonezi, ascultând cuvintele ghidului, care trece repede de la Casa Poporului, la clădirile din jurul ei, la bulevardul cu fântâni, la bulevardele fără fântâni dar cu gropi, şi la cât de murdar e Bucureştiul. Vechea noastră problemă: nu ieşim în faţă prin ceea ce avem, ci, din contră, ne facem remarcaţi tocmai prin ceea ce ne lipseşte…

Cu C. mă întâlnesc spre seară, la o intrare în Herăstrău. La un an după facultate e neschimbat. Stă într-o zonă centrală, într-un bloc de moşnegi, cu două etaje, unde noaptea se încuie uşa de la intrare, într-un apartament  cu două camere, nu prea arătos dar spaţios, pentru care plăteşte, împreună cu prietena lui şi alte două colege, o chirie ce mi se pare chilipir – 300 de euro. Noaptea ne prinde sporovăind şi împărtăşind experienţe de serviciu. Are un job fix pe domeniul lui preferat din facultate – cercetarea de marketing – şi m-aşteptam la un salariu pe măsura potenţialul său şi al Bucureştiului, dar nu câştigă mai mult decât mine. Recunoaşte singur că e plătit prost, dar se încurajează imediat, spunându-şi că e abia la început. Revederea e frumoasă, rememorăm nopţile lungi din facultate, orele de chin dulce şi plăcut pierdute în camere de cămin, în clar-obscurul monitoarelor, sub aripile străvezii ale planurilor şi proiectelor de viitor.

Adorm, târziu pentru întâlnirea de dimineaţă cu S., în piaţa Charles de Gaulle. Se crapă de ziuă, iar ochii îmi crapă de somn, dar antrenamentul zilelor de serviciu îşi face efectul. Trec, în transă, prin uşi, băi, haine, holuri, trepte şi mă dezmeticesc complet lovindu-mă de ieşirea din bloc – încuiată. Totuşi, oameni buni, e şapte şi ceva într-o dimineaţă de luni, ce naiba!? Clădirea are un iz bătrânesc, cu locatari inexistenţi şi nu prea, care nu au nicăieri de dus şi, astfel, niciun motiv să-mi lase mie uşa descuiată. Mă cuprinde un sentiment de claustrare; sunt nevoit să urc înapoi la C. Se trezeşte imediat ce aude uşa deschizându-se. N-am ce-i face, i-am stricat programul corporatist, cu trezire după 7.30 şi job de la 9.00. Adormit, scoate de undeva o cheie de care uitat să-mi spună:
De obicei, uşa nu stă încuiată.
Da, dar ştii că eu sunt o persoană căreia, de obicei, i se întâmplă tocmai astfel de lucruri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *