Anonimul din Deltă – 2. Ieşirea la mare

Pornesc spre locul de întâlnire. Chiar dacă nu ne ştim şi singurul lucru pe care îl avem în comun este câştigarea unei excursii în Deltă, oferită de aceeaşi organizaţie unde lucrăm (deci, până la urmă, două lucruri în comun), nu-mi fac probleme că nu mă voi găsi cu S. Strada e un covor de maşini, cel puţin pe sensul care se înfundă fără speranţă în intersecţia circulară, iar S. e undeva deoparte, în parcarea clădirii Vodafone. Tenişii lui, cu “trei sferturile” mele, pălărioara lui, cu tricoul meu – sunt semne clare că retrezirea oraşului la rutina prăfuită ne va găsi undeva departe, fugind către soare într-o maşinuţă albastră.

S. este unul dintre băieţii de la IT, unul dintre mulţii creativi din organizaţie şi unul dintre puţinii care au un blazon de respectat în această privinţă, prin concursurile la care participă.
E ruşinos, aşa, nici măcar să nu trimiţi ceva. Bine, faza e că eu am câştigat şi la concursul celălalt, de fotografie, ştii, şi acum lumea se aştepta să mă bag. Mă mai întreba câte unul: “Ce faci, mă? Hai, nu te bagi?” Adică, ştii, unii aveau deja pretenţii, aveam o imagine de respectat. Şi eu n-aveam nicio idee, nu-mi venea nimic de care să mă leg. Şi mă hotărâsem să-mi bag picioarele, să nu mai fac nimic. Până chiar în ziua aia, ştii, luni – când mai erau câteva ore până la deadline, şi i-am văzut pe ăştia de la mine că se-agită, că se chinuie să facă nişte chestii acolo… Pe bune, cred că suntem cel ma creativ departament, cu participare 100% (bine, noi suntem şi trei oameni de toţi)… Aşa că m-am apucat şi eu, cu Movie Maker-ul, că era singurul program instalat în calculator, şi-ntr-o oră, hai, poate mai mult, l-am terminat şi l-am trimis. Şi-am câştigat. […] Da, a venit aşa de bine săptămâna asta de libere! Nici nu ştiu dacă mi-am luat vreodată o săptămână întreagă de concediu. Dacă îmi luam, îmi luam trei-patru zile, le legam de un weekend şi cam asta era. Dar acum vreau să mă relaxez şi să mă bronzez. Mi-am propus să mă fac negru.
Îmi prezintă bulevardele, trecem pe lângă Ştefan cel Mare, pe lângă stadion – desigur, el ţine cu Steaua. Dar care dintre prietenii mei nu e stelist?…
Ajungem la următorul pick-up point, unde trebuie să ne întâlnim cu I. El e celălalt coleg al nostru care a câştigat concursul de filmuleţe. Dacă materialul lui S. a fost un colaj de fotografii, I. chiar a filmat într-unul din parcurile Bucureştiului.
La noi, cea din spatele proiectului a fost soţia. Ei chiar îi place, pentru ea e o pasiune. Ea a fost cea care m-a îndemnat tot timpul. […] Dar a fost greu, a trebuit să comprim în 30 de secunde mai multe clipuri, a trebuit să le fac să se termine unul şi să înceapă altul. Şi eu tot în Movie Maker am lucrat şi nu-l ştiam, dar, cu ocazia asta, l-am învăţat. […] A fost şi greu să-l trimit, că era mare, de şapte-opt MB. De pe mail-ul de la noi nu mergea, că depăşea. Ziceau colegii că nu vreau să-l arăt, că mi-e frică, îl ţin secret ca să nu mi-l fure; şi eu încercam să le explic că nu merge să-l trimit la serviciu. Până la urmă, l-am trimis de pe mail-ul personal, de-acasă.
În oraş se formează deja cozile interminabile şi imobile, dar ieşim repede din sufocarea urbană, pe Autostrada Soarelui. Timpul nu ne presează foarte tare, astfel că S. nu forţează şi ne menţinem la limita de 130 km/h; în răstimpuri, trec pe lângă noi proiectile negre sau argintii – BMW-uri sau Mercedes-uri teribiliste. Autostrada îmi aminteşte de drumurile din Grecia, doar că la noi balustradele şi parapeţii despărţitori sunt mult mai deterioraţi, contorsionaţi şi loviţi de inepuizabile accidente. Trecem poduri peste ape care se încurcă între ele: pârâurile au o apă uriaşă, în timp ce, în albia secată a râurilor, nu se vede nici măcar un ochi de baltă.
O parte din drum mergem pe autostradă, apoi ieşim spre Tulcea. S. îşi dă seama că nu era încă momentul, şi mai puteam scuti încă vreo 30 de kilometri de drum lăturalnic, dar tot răul spre bine – noua cale ne poartă prin sate de câmpie cu nume pitoreşti (Dor Mărunt), presărate cu monumente dedicate soldaţilor români căzuţi pe aceste meleaguri în zbuciumata primă jumătate de secol 20. Imaginile trec pe lângă noi ca o transmisiune din Turul Franţei şi, ironie, lângă Ţăndărei trecem printr-un punct de alimentare: lăzi întregi de struguri sunt aliniate pe marginea drumului, iar negustorii întind mâinile spre trecători, îmbiind lumea cu fructele mari şi arătoase. Trecem podul şi plătim taxa la Vadu Oii, după care ne poticnim în coloana creată pe şoseaua în construcţie.
Aproape de Tulcea, nu intrăm în oraş, ci ocolim 30 de kilometri, spre Murighiol, de unde trebuie să luăm şalupa spre Sfântu Gheorghe. Avem doar o vagă idee unde ne aflăm, drumuri prăfuite de ţară, care se bifurcă şi se-ncurcă, iar la un moment dat, calea este blocată de o “barieră” din PET-uri legate cu sfoară între doi stâlpi. Ne întoarcem, fiindcă am ratat intersecţia cu vreo 50 de metri, şi apucăm spre o mică aşezare pescărească, cu bărcuţe trase la malul unui braţ al Dunării. Nimic nu seamănă cu un “comitet de întâmpinare”, aşa că oprim într-o fundătură ca să întrebăm, moment în care sună telefonul. E I.S., care vrea să ştie unde suntem noi şi pe unde trebuie să o ia ei, ca să descopere barca cu pricina. Într-un final, ne regăsim toţi într-o parcare nesemnalizată şi nebănuită, care dă într-un mic debarcader cu două şalupe legate la chei.
I.S. e al patrulea membru al grupului nostru încropit ad-hoc, colegă şi superioară ierarhic, cea cu care împart premiul pentru “scriitorii” din concursul de recenzii. Subiectul ei a fost un film la care n-am rezistat mai mult de jumătate de oră [Da, da, ştiu, nu sunt romantic, mi s-a mai spus], dar ea a reuşit un review cu un ritm probabil mai bun decât al peliculei.
Ne împărţim în cele două şalupe, ne echipăm cu veste de salvare, că aşa ne obligă căpitănia când ducem turişti – ne lămureşte unul dintre însoţitori, şi pornim într-o cursă cu bărci cu motor prin Deltă. Avem de parcurs cam o oră pe braţul Dunării, iar peisajul magnific ne învăluie încă din primele clipe: vegetaţie luxuriantă, stufăriş, canale ce se desfac misterios printre răchite.
E mai tare decât pe motor, râde S. cu gura până la urechi. În scurt timp, e nevoit să renunţe la pălărie, mult prea ameninţată de vântul puternic, pentru adevărata ţinută a reporterului trimis în misiune, o şapcă întoarsă cu cozorocul la spate.
Ne legănăm în siajul celorlalte ambarcaţiuni care trec pe lângă noi – bărci pescăreşti, nave de pasageri, şalupe mai ochioase şi mai rapide. Din ascunzişurile de pe mal ne privesc păsări ciudate, nemişcate ca nişte manechine cenuşii, cărora doar ochii precum două boabe negre urmăresc trecerea zgomotoasă a bărcii. Sunt egrete cenuşii şi apar când nu te aştepţi mai puţin, astfel că S. nu apucă să le fotografieze; totuşi, după a treia apariţie, zâmbeşte mulţumit:
I-am ginit, de-acuma ştiu unde s-ascund şmecherii!…
Fără alte peripeţii, ajungem la debarcaderul din Sfântu Gheorghe şi păşim pe malul unei lumi izolate, o bucată de pământ înţepenită între două ape, peste care şi timpul curge altfel, alene, după regulile neştiute ale Dunării.
Disclaimer. Fotografia nu-mi aparţine, ci este făcută de S. – care mi-a îngăduit să o folosesc în broşura (cu circuit închis) dedicată aventurii noastre şi aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *