Anonimul din Deltă – 3. Între două ape, un pustiu de nisip şi soare

În acest loc, toate întâmplările prin care trecem pot încăpea, la fel de bine, într-o zi sau în şapte; depinde cum te trezeşti dimineaţa. Noi ne trezim forţat, după cum ne cârâie gaiţele de-afară.

Gaiţele sunt trei fete care au venit odată cu noi; şi-au adus cort, pe care şi l-au instalat chiar între căsuţele noastre, parcă anume ca să ne bage pe toţi la program forţat de somn târziu şi trezire devreme. Nu-i vorbă, festivalul de film a adunat foarte mulţi turişti (de la 1.500 de locuitori, câţi are în mod normal Sfântu Gheorghe, populaţia aproape s-a dublat zilele astea), şi cei mai mulţi stau în corturi, dar nimeni nu le depăşeşte în gălăgie pe cele trei “vedete”. Încep să se zburătăcească de la prima rază de lumină, piţigăind de zor:

Oaaa, cineva a făcut caca pe cortul nostru!…
Ce zici, fată? răspunde în acelaşi stil o voce din interior, nu mi-ai văzut crema de fermitate?…
Dacă-i aşa, înseamnă că individele au ce arăta, caz în care trebuie neapărat să vad cu ce se laudă. Ies pe verandă, dar V. a fost mai rapidă şi aud inconfundabilul accent ardelenesc:
No, vă rog, un pic mai încet, se poate? Ne-aţi anihilat trei căsuţe deodată!…
Puse la respect, fetele ies pe şoptite din cort şi le analizez împreună cu V., cu ochi severi. Tipele n-au mai mult de 17-18 ani, sunt drăguţe la faţă, dar cred c-au încurcat crema de fermitate cu cea de creştere, fiindcă n-au sâni mai deloc. Cea mai urâtă e şi cea mai în vârstă, 20-21 de ani, şi singura care lucrează. Tăcute, îşi iau repede lucrurile şi se fac nevăzute pe direcţia plajă.
V. e ultima sosită in grupul nostru. E din Tulcea, dar e stabilită în Sibiu, şi a găsit în evenimentul din Deltă ocazia perfectă pentru a evada din cotidianul serviciului şi a-şi vedea părinţii. Se simte în largul ei, fiindcă satul de vacanţă e plin de ardeleni, în special sibieni. Se integrează perfect în atmosfera de flower-power care domneşte printre căsuţele din lemn şi corturi.
Odată dezmeticiţi din trezirea forţată, mergem să luăm micul-dejun. Aici, mâncarea se serveşte în regim două–cozi–şi-o-tavă: plata se face la mica gheretă de lângă intrarea în camping, unde, cu sfinţenie – dimineaţa, la prânz şi seara – se formează cozi imense de înfometaţi, gata să dea o avere pe o mâncare de calitate îndoielnică. Alimentele se vând la preţuri prohibitive; dacă în insulele greceşti, cu zece euro, un om mănâncă aproape să cadă sub masă, aici, pentru 30 RON, primeşti o pulpă de pui (mic şi pricăjit), o lingură de pilaf aşa-zis sârbesc, o salată de roşii (care e, de fapt, o singură roşie, tăiată felii, fără sare sau orice alt fel de ingrediente; la un calcul scurt, rezultă un preţ de 4 RON tomata) şi două chifle. Dar n-ai ce face, turiştii sunt mulţi, cantina e una singură, aşa că te aşezi la rând, suportând cu stoicism căldura şi privind cu jale coada care se formează în cealaltă parte, la punctul de servire. În cazul cel mai fericit, trec 15-20 de minute până te vezi cu preţioasa tavă în faţă. Iar pentru cei cu adevărat masochişti, există şi o a treia coadă – la cafea. Problema e că mai toţi sunt masochişti aici.
Calea spre plajă e un drum nisipos, mai lung de-un kilometru, străbătut de oameni, vite, cai şi cai-putere: ATV-uri, maşini şi Trocarici. Acesta din urmă, cu numele lui de o origine nedefinită, e fratele mai rudimentar al Minicar-ului de pe litoral, un tractor socialist cu două remorci, în care oamenii se înghesuie pâna la leşin pentru o călătorie din centrul satului până la plajă; cu toate condiţiile potrivnice (dacă te urci primul, rişti s-aştepţi jumătate de oră până la plecare, moment în care toţi ceilalţi pasageri se vor nimeri la tine în poală; dacă te urci ultimul, rămâi pe-afară, atârnând de barele de metal ca un prosop pus la uscat), vehiculul are un succes incontestabil, folosind şi la transportul pe plajă al nepreţuitelor beri şi răcoritoare, ţinute la rece în cazane cu gheaţă, cărată cu spatele, în saci, până pe nisipul fierbinte.

Pornim în exod spre plajă şi trecem pe lângă unitatea militară UM02003; o clădire cu două etaje, termopane la ferestrele întredeschise, aparatură de radiolocaţie şi câteva baterii de rachete autopurtate în curte, dar nici ţipenie de om. Soţul lui I.S. zdruncină cu putere de porţile metalice, dar nu se întâmplă nimic – câţiva câini deranjaţi din toropeală hămăie anemic şi asta e tot.
Unde-au plecat, mă, toţi?! Vreau să aflu dacă se poate vedea meciul aici; dacă au echipament de radiolocaţie, e imposibil să n-aibă şi antenă; iar dacă au antenă, trebuie să aibă şi televizor…
I.S. ţine să ne lămurească: se apropie un moment delicat, fiindcă S.S. nu are unde urmări meciul Stelei de la Istanbul.
Iar cu Steaua asta e problemă mare; o să fie o seară grea…
Are rost să mă mai mir? Câine roşu, rătăcit printre stelişti, caut companie de aceeaşi coloratură fotbalistică…

Disclaimer. Prima poză nu-mi aparţine, ci este făcută de S. – care mi-a îngăduit să o folosesc în broşura (cu circuit închis) dedicată aventurii noastre şi aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *