Anonimul din Deltă – 4. Un loc ca în filme

Drumul spre mare e anevoios, păşim cu greu prin nisipul care începe să ardă, însă răsplata e pe măsură. Plaja ne întâmpină imensă şi pustie, fină şi neaşteptat de curată. Civilizaţia şi aglomeraţia oraşelor devin simple cuvinte, în timp ce vântul rebel şi vesel ne suflă în urechi bucuria spaţiului nemărginit al unui colţ uitat de lume. Trăiesc o stare bizară , împărţită între libertatea evadării din înghesuiala urbană şi izolarea nou-descoperită, profundă, incomparabilă cu nimic din ce-am simţit vreodată – nici chiar pe marginea marilor lacuri nord-americane…

Sunt la marginea României, pe o plajă cu, aparent, mai multe tomberoane decât oameni, într-un loc în care nu vedeam niciun motiv pentru a ajunge prea curând. Ne întindem prosoapele şi atacăm marea – primitoare, curată, caldă şi puţin adâncă. Bălăceala e răcoritoare şi revigorantă; îi las pe ceilalţi şi ies la mal, pornind în alergare uşoară către un colţ de orizont. În scurt timp, ajung la punctul în care Dunărea se contopeşte cu Marea Neagră şi am, preţ de câteva clipe, sentimentul unui sfârşit inexorabil. Aici se termină tot: aici se sfârşeşte vacanţa nesperată a unei veri spectaculoase, aici se încheie drumul de sute de kilometri început în nordul României, care se termină şi ea în nisipul care-mi gâdilă tălpile, aici se sfârşeşte rătăcirea şerpuită a Dunării prin oraşele Europei. Dar finalul oricărei poveşti nu e nimic altceva decât începutul alteia, cel puţin la fel de frumoasă. Accelerez până îmi simt muşchii protestând, apoi mă prăbuşesc în apa verde-albastră, într-o explozie de stropi şi bucurie, pe care nu e nimeni să o observe, fiindcă toţi îşi trăiesc propria fericire.
Plaja se animă spre prânz, dar soarele e deja prea puternic, astfel încât facem cale întoarsă spre camping. Ne târâm cu greu printre micile dune de nisip, parcă în recreearea infamului marş al morţii de la Bataan; din fericire, nu cedează nimeni până la adăpostul căsuţelor acoperite cu stuf. La orele amiezii, mica aşezare cade într-o toropeală aproape totală. Singurii care mişcă sunt înfometaţii de la rândul pentru mâncare, sau cei veniţi de la plajă, care caută răcoarea duşurilor şi fuga de sarea mării. În rest, este la mare preţ umbra locurilor ferite de soare: se joacă table, şah, cărţi, mim, se povestesc filme şi impresii de la festival, se citesc cărţi (nota bene – cărţi de autor, şi nu orice fel de apariţii comerciale), sau, pur şi simplu, se doarme – toţi se ascund de căldura năucitoare a amiezii în Deltă.

Spălătoarele sunt la comun, două şi două, pentru băieţi şi fete, plus câteva duşuri în aer liber. Obişnuit cu patru ani de cămin, sistemul nu e o noutate pentru mine, dar rămân surprins de curăţenia de aici şi de modul cum turiştii înţeleg să păstreze cele mai importante camere din lume – cum erau definite băile într-o reclamă pentru hârtie igienică. După o înviorare rapidă, apare o propunere: prelegerea lui Krzysztof Zanussi, regizor polonez şi preşedintele juriului pentru secţiunea de lungmetraje, la ediţia din 2008 a Festivalului Internaţional de Film Independent Anonimvl. Întâlnirea se va desfăşura într-una dintre cele trei săli de proiecţie (cu o capacitate totală de 250 de locuri) din satul de vacanţă Green Village; pornim într-acolo, atraşi de perspectiva întâlnirii cu diverse nume ale culturii româneşti şi internaţionale şi, mai ales, de aerul condiţionat ce te îmbie în sălile de cinema.
ComplexulGreenVillage poate fi considerat de lux în comparaţie cu campingul nostru – piscina sticlind albastru ne face cu ochii. Sălile de proiecţie sunt renumite printre turişti pentru fotoliile comode şi aerul răcoros – ingredientele de succes ale unui somn sănătos în timpul filmelor, semnalat, de altfel, de multe voci din publicul festivalului. Intrăm în clar-obscurul sălii 3 şi ne căutăm locurile în întunericul care s-a lăsat deodată. Dintre personalităţi, îşi fac apariţia Irina Margareta Nistor (brusc, prin faţa ochilor îmi trec flash-uri cu filme de demult, pe video, cu care traducătoarea a ajuns să se identifice), Horia-Roman Patapievici, Ali Suliman – actorul principal din Lemon Tree, film israelian, aflat printre preferatele publicului la acest festival.
Zanussi se ridică din primul rând, un domn respectabil, la costum şi cravată (după cum recunoaşte chiar el, până şi pe plajă poate fi recunoscut prin faptul că nu renunţă la accesoriul vestimentar), care vorbeşte o engleză muzicală, foarte îngrijită. Prima precizare pe care o face este că nu există nicio legătură directă între familia lui şi numele producătorului de articole electrocasnice; se poate să fie vorba totuşi despre nişte strămoşi dintr-o ramură îndepărtată. Monologul decurge firesc, de la povestea lui la povestea filmului european şi a filmului de artă la nivel internaţional. Publicul ascultă captivat, spre bucuria cineastului, care consideră că marea problemă a cinematografiei de autor de astăzi este să atragă atenţia umană şi s-o desprindă din monotonia cotidiană.
Vizionăm secvenţe din câteva filme regizate de el, apoi urmează o sesiune de întrebări şi discuţii cu publicul, prin intermediul cărora Zanussi expune două importante puncte de vedere: în prezent, regizorii creează confuzie atunci când încearcă să ia partea unora dintre personajele şi evenimentele pe care le prezintă; conceptele de bine şi rău devin neclare, iar punctul de vedere al expunerii se schimbă în mijlocul scenariului. Din această cauză, mulţi cineaşti tind să-şi subestimeze publicul, oferind posibile răspunsuri şi soluţii chiar şi atunci când argumentarea din spatele lor are lipsuri. Fapt care aruncă pelicula în comercial. Dar unele dintre cele şapte filme selecţionate pentru acest festival dovedesc o sensibilitate aparte (moment în care toate privirile se îndreaptă spre Ali Suliman) şi ar fi păcat să le ratăm.
Venerabilul regizor ne mulţumeşte sincer pentru timpul petrecut împreună, îşi anunţă disponibilitatea pentru autografe şi discuţii în particular, apoi îşi îndreaptă atenţia spre Patapievici, venit să-l salute.
Înainte de plecare, o scurtă conversaţie cu Irina Margareta Nistor ne dezvăluie faptul că filmele de la festival nu vor fi de găsit în comerţ, fiind destinate numai evenimentelor de profil sau unor circuite cinematografice naţionale restrânse. Din punctul meu de vedere, e o contradicţie cu spiritul promovat de Anonimvl şi e mare păcat că publicul din afara festivalului nu se va putea bucura de mesajul artistic al unui Lemon Tree sau ideatic al unui Die Welle. Răspunsul criticului e simplu şi cu gust amar:
Păi, faceţi un efort şi veniţi să le vedeţi…

Părăsim sala tocmai când telefonul lui I.S. sună adunarea pentru o ieşire cu barca prin Deltă.

Disclaimer. Fotografiile nu-mi aparţin, ci sunt făcute de S. – care mi-a îngăduit să le folosesc în broşura (cu circuit închis) dedicată aventurii noastre şi aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *