Anonimul din Deltă – 8. Ultima scenă

Până la începerea programului de seară al festivalului, adunarea se face la mesele lungi de lemn. Mă nimeresc alături de nişte prieteni ai lui V., printre care câţiva moldoveni din Panciu şi o tipă care mă ştie din liceu (fantastic, eşti a nu-ştiu-câta fată care-mi spune că mă ştie din liceu, deşi eu habar n-am cine eşti, nu te-am văzut în viaţa mea!), astfel că discuţia se leagă imediat. După puţină foială şi rearanjări de trupe, ne regăsim pe un colţ de masă doi români (un moldovean şi un moldovean mutat în Cluj), un german şi doi francezi (care-au studiat în America). Purtăm o conversaţie cât se poate de cultă, pentru o aşa amestecătură de naţii, în care fiecare se remarcă prin ceva: moldoveanul din Cluj, să-i spunem M., nu a prins deloc accentul zonei, neamţul provine dintr-o localitate foarte apropiată de izvoarele Dunării şi vorbeşte numai despre frumuseţea Sibiului, francezul este interesat de filmele de la festival, iar eu… eu nu mă remarc prin nimic, tac şi urmăresc schimburile de replici.

Unul dintre scurtmetraje i-a plăcut în mod deosebit francezului, cel regizat de Joseph Fiennes. M. îl dezaprobă, şi disputa are loc într-o engleză stricată de ambele părţi:
Mie mi-a plăcut modul cum atât de multe lucruri sunt transmise cu atât de puţine cuvinte, folosind doar imaginile, jocul actorilor.
Ce? Nu, nu, scutură M. vehement din cap, actorii nu mi-au plăcut. They suck!
De ce?
Sunt ruşi.
Şi?
Sunt falşi, se prefac. Dacă nu beau votcă, nu sunt naturali, joacă prost.
Oh, OK… Se vede pe faţa francezului că n-a înţeles nimic din replica românului, însă acceptă răspunsul cu acelaşi ton conciliant, puţin comic, pe care-l avea şi Charles în Plattsburgh, cu ani în urmă.
Dar am văzut câteva filme porno ruseşti, şi acolo actorii, adică actriţele, erau foarte convingătoare, foarte naturale…
M. a dus discuţia într-o direcţie neaşteptată care, şi mai neaşteptat, ajunge peste câteva clipe la romanul Maestrul şi margareta al lui Bulgakov. Francezul face ochii mari.
Cum, n-ai auzit de Bulgakov? sare M. The master and the margaret?
Daisy, M., la margaretă se spune daisy
The master and the daisy, no? Rings a bell?
Francezul nu înţelege. Îi cere lui M. să-i scrie pe o hârtie. Îi dau badge-ul meu şi, dacă tot e la capitolul ăsta, românul îi face celuilalt o listă completă de lecturi obligatorii. Bucata de carton nu e suficientă, aşa că găsim pe undeva un program al festivalului, pe spatele căruia M. aşterne rânduri-rânduri: Bulgakov, Eliade, Cărtărescu (e un tip care încearcă să afle de ce bărbăţii iubesc femeile, explică el), Stănescu, Creangă (very famous erotic writer), Eugen Ionesco (aaa, oui,oui, se trezeşte francezul, French Romanian born writer) şi încă vreo câteva. Când termină, întinde foaia către nefericitul interlocutor:
Data viitoare, să nu te prind în România fără să ai citite operele astea!…
Proiecţiile de lungmetraj încep la 22.15. În competiţie sunt şapte pelicule (printre care şi Boogie a lui Radu Muntean), dar preferatele publicului par a fi Die Welle (Germania – un film cu un experiment despre autocraţie care scapă de sub control, aducând o clasă de elevi în pragul unei revolte neofasciste) şi Lemon Tree (Israel – povestea unei palestinience văduve a cărei singură sursă de venit este o livadă de lămâi, pe care guvernul israelian doreşte să o distrugă, sub pretextul ameninţării teroriste dinspre Teritoriile Ocupate). Filmul lui Radu Muntean e actual, brutal, însă lipsit de acel ceva care îi aduce lui Die Welle premiul publicului. Îmi rămâne în minte Gone, baby, gone, debutul regizoral al lui Ben Affleck, film mai bun decât oricare altul în care a jucat actorul (aici, rolul principal e al fratelui, Casey).
Scurtmetrajele sunt puzderie – 72 -, împărţite între ficţiune şi animaţie. Unele sunt excepţionale, cu un impact puternic, chiar şi numai pentru 45 de secunde de peliculă. Sunt mai relaxante decât lungmetrajele fiindcă poartă publicul prin teme variate, comice, dramatice sau, pur şi simplu, plictisitoare. Câteva materiale au autori celebri (Jennifer Aniston, Gwyneth Paltrow) sau actori renumiţi (Mircea Albulescu, Kris Kristofferson).
E un sentiment ciudat. Niciodată nu am mai văzut un film în public, la sfârşitul căruia toată lumea să aplaude. Iar două zile mai târziu să nu comenteze efectele speciale (în filmele independente nici nu sunt), ci ideile transmise şi jocul actorilor. E foarte curios – şi mare păcat, totodată – că filmele de autor au succes la critici, dar nu şi la public.
Priviţi, în această seară, festivalul Anonimvl a reuşit să eclipseze până şi luna!…
Toţi ochii se ridică spre cer, către eclipsa de lună, fascinantă şi mută. Câteva clipe mai târziu, izbucneşte o muzică înălţătoare şi noaptea se umple de artificii. Fenomenul celest subjugă asistenţa, reprezentaţia lunii fiind acompaniată de ritmurile vibrante ale Circului Soarelui (Cirque du Soleil). Aici, la marginea pământului, deasupra atâtor oameni din culturi diferite, purtaţi de crezul că arta nu ţine cont de graniţele naţionale, o voce feminină cântă bucuria vieţii în trei limbi (spaniolă, engleză şi italiană), sub ploaia de artificii.

…Mâine, pe vaporul spre Mahmudia, pierdut în exodul sutelor de oameni, mă voi întreba dacă a trecut numai o zi sau şapte…

Comments

  1. te rooog, te rooog, ma duci si pe mine la festival anul asta? promit sa fiu cuminte si sa invat sa dorm in cort 😀 pls… 😀 uite ce angelic zambesc :D:D:D

    hadasa
    p.s. NU GLUMESC 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *