Cel care mă aşteaptă

cel-care-ma-asteapta-carte-coperta-polirom(Quello che mi aspetta – Parinoush Saniee, 2004)
[…]oamenilor le place să-şi inventeze eroi, ca să se poată ascunde în spatele lor, ca aceştia să vorbească în locul lor şi să devină ţapul ispăşitor dacă ceva merge strâmb, lăsându-le celorlalţi posibilitatea să fugă.

Dumnezeu, în sensul perceput de cei mai mulţi ca fiind cel biblic – o entitate superioară, atotputernică –, nu există. Dumnezeu, Aten [fiinţa supremă şi creatorul universului în viziunea egiptenilor antici din perioada atenismului], Yahweh sau Iehova [verbalizări ale tetragramei YHWH din ebraică], Elohim, Adonai, Allah, Ahura Mazda – nu sunt altceva decât scuza Omului, ţapul ispăşitor indiferent de religie, în faţa propriei neputinţe.

Dumnezeu, în sensul spiritual, intim fiecărui individ – de care Biserica materialistă şi mercantilă a zilelor noastre pare a se îndepărta tot mai mult –, nu este altceva decât Dragoste. Dragoste pentru aproape, pentru oameni în general, pentru viaţă în toate formele ei. De aceea, dumnezeirea le este accesibilă doar celor care înţeleg viaţa – şi, mai ales, viaţa inteligentă – ca formă supremă de existenţă a materiei, un cadou pe care Omul nu are niciun drept să-l nege nimănui, animal sau plantă. Din păcate, într-o lume tot mai învrăjbită şi fermecată de strălucirea efemeră a banilor, asemenea indivizi cu har sunt tot mai greu de găsit.

Într-un sens holistic, universal dacă vreţi, Dumnezeu nu este altceva decât Echilibrul, starea către care natura tinde în mod firesc.

Altfel, Dumnezeu nu există. Căci, dac-ar exista, mi-e foarte greu să cred c-ar permite ca numele lui să fie scuza cea mai banală invocată pentru atrocităţile cele mai groaznice înfăptuite de Om.

Dragostea şi Echilibrul sunt cele două lecţii majore ce răzbat din paginile romanului Cel care mă aşteaptă, al iraniencei Parinoush Saniee, apărut în 2004, după ani de cenzură (a fost interzis de două ori de regimul de la Teheran). Povestea este una emblematică pentru soarta femeilor din Iran. Evenimentele debutează în anul 1979, cu puţin înainte de revoluţia iraniană, şi se concentrează asupra vieţii unei femei obligate să se descurce singură cu trei copii, într-un oraş dezbinat de conflicte politice şi religioase, aflat într-o permanentă stare de instabilitate şi nesiguranţă. Măritişul forţat al protagonistei Masumeh, la vârsta adolescenţei, este declanşatorul unui şir nesfârşit de privaţiuni, pe care eroina trebuie să le îndure, deopotrivă în numele dragostei de mamă şi al fanatismului religios. Masumeh este trădată pe rând de familie, care îi refuză o căsătorie din dragoste, de societate, care o respinge iar şi iar, ca fiind soţie de activist politic (comunist) şi mamă de mujahedin, şi, în cele din urmă, iarăşi de familie (de data aceasta, de chiar copiii ei), care îi refuză încă o dată, reunirea cu Saeid, bărbatul care i-a purtat, timp de 35 de ani, dragostea cea mai sinceră…

Nu e de mirare că alte câteva cărţi ale autoarei (în prezent una dintre figurile cele mai cunoscute ale intelectualităţii iraniene, chiar dacă trăieşte în străinătate) aşteaptă încă acordul cenzurii iraniene pentru a fi publicate. Parinoush Saniee vorbeşte sincer despre natura umană, despre laturile ei mai luminate sau mai întunecate – o sinceritate incomodă pentru un regim religios închistat în fanatism, ori pentru o lume ale cărei repere morale se estompează tot mai mult, pierzându-se într-o mediocritate materialistă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *