Confesiuni despre viaţă şi artă

Un om cât o istorie.
Confesiunile lui Radu Beligan nu sunt o piesă de teatru, ci o lecţie de istorie. Sprijinit într-un baston, venerabilul actor se aşează la masa-catedră, dincolo de care îl aşteaptă o sală cu sute de elevi-spectatori. După un moment de respiro, dascălul începe să răsfoiască – la propriu şi la figurat – paginile istoriei.

E bătrân şi improvizaţia nu-l mai ajută. Replicile se şterg în uitare dacă nu sunt citite de pe foaie. Dar imaginile pe care le evocă nu sunt deloc fade, căci glasul tremurat al povestitorului-actor în piesa propriei vieţi, trezeşte imagini colorate, în acele nuanţe nedefinite ale visului, ale unei lumi de altă dată. Locuri care au fost, oameni care nu mai sunt [În paralel cu monologul maestrului, pe un ecran din spatele lui se desfăşoară o proiecţie. Singurul care mai trăieşte, dintre toţi cei ale căror chipuri ne trec prin faţa ochilor, este Mircea Albulescu], fragmente de istorie care, într-un fel sau altul, au construit clipa de-acum.
Ne aşteptam la o lecţie de istorie, aşa cum a fost ea văzută şi trăită de omul de la catedră. Dar firul întâmplărilor se rupe din când în când, atunci când bătrânul mai pierde rândul şi se poticneşte. Se creează un gol, pe care fiecare îl umple cu propria sa introspecţie. Privirile celor din sală caută dincolo de ecranul de proiecţie, către filmul propriilor vieţi. Din când în când, omul de pe scenă se pierde într-un fundal imaginar, şi doar vocea i se mai aude, ca un ghid nevăzut printre meandrele timpului.
Dar nu poţi urmări până la capăt filmul minţii, căci un telefon uitat aiurea trebuie să întrerupă, inevitabil, momentul de contemplaţie, a sălii şi a maestrului deopotrivă. Trezirea la realitate e bruscă şi, odată revenit cu picioarele pe pământ, la insistenţa lipsită de orice respect a aparatului care încă mai sună, nu poţi să nu te întrebi pentru ce ai fost invitat aici. Ştiu că piesa [să păstrăm termenul convenţional] s-a jucat şi în alţi ani, dar am senzaţia că este un mesaj de rămas bun, epilogul unei poveşti ajunse la sfârşit…
Am 93 de ani şi, iată, mă pregătesc să învăţ un rol nou – aşa începe discursul maestrului. Fie că este vorba de un nou rol pe scena teatrului românesc, fie că este rolul de ieşire din scena vieţii – sunt convins că Radu Beligan îl va interpreta cu aceeaşi distincţie care i-a marcat cariera.

Comments

  1. E, totusi, o istorie destul de restransa, a domeniului de activitate artistic teatral si cinematografic, care desi e posibil informativa la nivel secundar despre anumite aspecte culturale si administrativ-artistice ale istoriei mai largi, si, totodata, posibil satisfacatoare afectiv la nivel contemplativ artistic, totusi nu reprezinta o descriere prea credibila a acelei Istorii mentionate, decat cel mult o reflectie personala a unui singur om care a avut functie de artist si de administrator de artisti teatrali si cinematografici.

    Eu cred ca lucrurile astea birocratic plictistoare trebuie mentionate cat mai clar cand se scrie cuvantul Istorie pe undeva, pt ca de aia mi se pare ca inca exista confuzie destul de semnificativa in mintea atator oameni re ce e de fapt Istoria, ce fac Istoricii, spre deosebire de Profesorii/Educatorii de si despre Istorie, si, mai ales, daca e nevoie sau util de invatat ceva din Istorie, si, daca da, ce anume.

    (Eu de ex opinez ca nu e nevoie de invatat nimic din Istorie, daca nu esti poltician profesionist sau consultant in acest domeniu de policy, pt ca eu am fost elev mediocru si mi-am gasit si scuze ff bune de nivel de Premiu Nobel re de ce cunosterea Istoriei nu e chiar asa de valoroasa pt oamenii obisnuiti, ca mine, decat, desigur, ca posibila valoare de entertainment, care nu e rea nici aia de loc.)

  2. L-am vazut la Teatrul National in Tache, Ianche si Cadar. Bineinteles nu stiam cine e (cultura mea romaneasca e superficiala), dar l-am remarcat din prima. A fost incredibil. Nici n-am stiut ca are varsta asta. A fost incredibil. Replicile au fost perfecte. M-a umplut de respect.

    1. Eu am vazut acel “Take, Ianke si Cadir” la televizor. Reactia a fost aceeasi.

      Anul trecut l-am vazut pe Beligan in “Egoistul”. Varsta nici n-a contat, prezenta lui a fost la fel de fina.

  3. Cred ca l-am vazut prin 2007-2008, nu-mi mai amintesc. Am mers cu doamna mea. Mi-a placut mult toata experienta. Si m-am distrat copios. In ultimii ani, am fugit din Bucuresti la munte si n-am prea mai socializat prin Bucuresti.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *