Copiii betoanelor – 18. Voice-over

[N.aut. După îndelungi chibzuinţe, am hotărât că aventurii lui Dragoş cu puştoaica fatală nu i-a venit încă timpul în povestea noastră. Poate unii dintre cei care citiţi veţi fi dezamăgiţi, dar vă rog să aveţi puţină răbdare. Istoria cu pricina mai cuprinde două personaje (subsemnatul fiind unul dintre ele, iar celălalt având un nume care sigur vă va aprinde imaginaţia – Struţul) şi, zic eu, merită să le cunoaşteţi mai bine. Oricum, nici despre Dragoş n-am spus totul – ca dovadă însemnare de mai jos.]
În spatele unui bărbat puternic stă mereu o femeie şi mai puternică… Şi în cazul liderului nostru, nu putea fi mai adevărat. 
Rodica era mama lui Dragoş – iar prin extindere, a noastră, a tuturor. Şi, bineînţeles, a câte unui motan rătăcit prin curte…

Rodica şi-a crescut băiatul singură. Ăsta era unul dintre misterele pe care se construise charisma lui Dragoş: cine era şi ce se întâmplase cu tatăl lui. Cred că numai Rodica ştia răspunsul la prima întrebare. În schimb, la a doua, lumea scornise tot felul de idei: murise, plecase în lume, divorţase şi se recăsătorise chiar acolo, în oraş… Dragoş nu ne-a spus niciodată, iar Rodica nu s-a lăsat nici ea atrasă în discuţiile stârnite de răutatea lumii. Erau prea puţini cei care să înţeleagă că, dincolo de realitatea faptelor, adevăratul ei chin era să ţină loc de tată unui băiat care devenise, el însuşi, un model pentru alţi băieţi.
Cum-necum, Rodica a reuşit. Ba chiar într-o asemenea măsură, încât o parte din ea a rămas mereu în sufletul fiecăruia dintre noi. În fiecare dup-amiază, după ce venea de la serviciu, o vedeam trebăluind prin bucătărie. În răstimpuri, când mai scotea câte unul vreo vorbă „de duh”, prin geamul deschis se auzea imediat un Măăă, ia vezi! de părinte care încearcă să-şi ferească odrasla de păcatul înjurăturilor. Când se isca vreo încăierare, şi cel în înferioritate, arunca ameninţarea supremă Mă duc să te spun!, ea era cea care alina conflictul, scutindu-i pe părinţi de problemele puerile ale unor prichindei orgolioşi. Iar uneori, în dimineţile de vară, după ce termina curăţenia, Rodica stătea în geamul dormitorului şi ne urmărea lâncezeala de guşteri tolăniţi la soare. Se spuneau multe atunci, cele mai multe despre babele din curte, pe care le blagosloveam în fel şi chip – atât timp cât limbajul era unul acceptabil, Rodica nu intervenea; stătea acolo şi ne asculta replicile, iar noi o consideram una de-a noastră. Ba pentru unii devenea chiar confident de ocazie, fiindcă multe dintre năzbâtiile noastre nu trebuia să le ştie mamele.
Când Dragoş pleca după pâine, cumpăra de multe ori una în plus – pentru noi. Rodica văzuse ce omor era când unul dintre noi cobora din casă doar cu un coltuc, pe care năvăleau şapte inşi deodată, astfel că îşi făcea din când în când pomană cu noi. Într-o asemenea zi, Dragoş era dus la “Spicu”, noi îl aşteptam zornăind table pe bancă, iar maică-să îşi vedea de cratiţe în bucătărie – atunci s-a nimerit la uşa ei un pui de cerşetor. Era mic şi nesemnificativ, că nici măcar câinii de pripas din curte nu-l catadicsiseră cu un lătrat. Puradelul bătuse la toate uşile din bloc, dar nimeni nu-i deschisese, în afară de Rodica. Femeia, bună la suflet, i-ar fi dat ceva; însă era sfârşitul lunii şi banii erau pe sponci, iar un colţ de pâine n-avea de unde, că Dragoş nu se întorsese de la magazin. L-a lăsat totuşi pe prichindel s-aştepte, poate totuşi se găsea şi pentru el o aşchie de mâncare prin frigider… Cât femeia se căznea de-o faptă bună, puradelul, neam păcătos, s-a strecurat în casă şi a şterpelit portofelul pe care l-a văzut pe frigider. Apoi a luat o coajă de salam din mâna femeii şi s-a făcut nevăzut.
Doar când s-a întors Dragoş cu mărunţişul primit ca rest a descoperit Rodica paguba. Din câteva cuvinte, i-a explicat băiatului ce se întâmplase. El n-a avut nevoie decât de un îndemn ca să ne urnească pe toţi. Haidem! Am lăsat totul baltă şi am pornit în patru direcţii, în cete de câte doi, în căutarea pârdalnicului pui de om. L-a găsit chiar Dragoş, vreo câteva blocuri mai încolo, pregătindu-se s-o ia de la capăt cu cerutul de la oamenii cu frică de Dumnezeu. Spre norocul lui, nu aruncase nimic din portofelul furat, ceea ce l-a scăpat de o bătaie soră cu moartea. Aşa, Dragoş şi cu Struţul i-au tras doar o bruftuluială zdravănă şi l-au lăsat să plece…
Mai târziu, când i-am returnat obiectul Rodicăi, eram toţi falnici şi mândri că reuşisem să răsplătim cumva grija pe care ea ne-o arăta mereu.
Cu doar câteva zile înainte, într-un gest de răzbunare supremă faţă de Cadarii care ne tăiau întotdeauna mingea atunci când nimerea în grădina lor, le scosesem din pământ toate răsadurile de ceapă verde şi le mâncasem pe loc, cu ură, nesimţitori la râmele şi ţărâna care ne crănţăneau în dinţi. Rodica asistase la întreaga scenă şi ne acoperise – erau şi vecinii ei, însă parcă prea înguşti la minte ca să nu primească din când în când o lecţie. Iar asemenea complicitate nu o puteam uita uşor.
Prin urmare, contribuisem toţi la recuperarea pagubei şi, prin mâinile Struţului [asta e o poveste tare stranie, dacă un struţ nu numai că este deasupra bivolului în lanţul ierarhico-trofic, dar mai are şi mâini], toţi îl pedepsisem pe vinovat.
Probabil că aşa gândise şi puradelul. Neam păcătos, ajunsese la casa lui şi răsculase tot familionul împotriva băieţilor care-i făcuseră viaţa amară. Câteva zeci de minute mai târziu, când îl credeam pe Bogdan plecat şi el după alte pâini, ne trezim cu prietenul nostru alergând spre noi de-i sfârâiau picioarele. [Pentru a înţelege pe deplin importanţa momentului, trebuie spus că Bogdan nu alerga decât în momente-cheie, când siguranţa lui depindea, direct proporţional, de viteza cu care se putea feri din calea pericolului]
Bă, am… pus-o!am reuşit să distingem noi din gâfâiala lui.
Dacă eşti prost…Replica venea, bineînţeles, de la Struţ, al cărui tupeu depăşea deja orice ierarhizări trofice sau de altă natură.
Bă, aşchilopatule, când îţi dau una… Nu, chiar am pus-o! La stradă, înspre Precista, e o turmă de ţigani; vin încoa’ şi nu-s prea veseli…
Bogdănău-tălălău!… Şi doar ţi-am spus să nu mai chiuleşti de la ora de istorie. Uite, acu’ vin ăştia să-ţi arate pe viu care-i treaba cu răscoala de Bobâlna… Bogdănău-bobâlnău!…
Da’ nu-ţi f… De data asta, Dragoş îl întrerupsese pe nefericitul mesager:
Ne-o aranjat gândacu’ ăla mic… Sugestii?
Urmă o scurtă hărmălaie în care, spre norocul nostru, tot Dragoş avu ultimul cuvânt. Mai întâi, însă, trase o fugă până la geamul unde se vedea maică-sa trebăluind. După un scurt schimb de replici, se întoarse la noi şi dădu acea comandă care i-a făcut celebri pe toţi comandanţii de armate din istorie:
Roiu’, bă!… Dacă vă e frică, duceţi-vă-n casă; dacă nu, ne ascundem în scara A, la etajul unu. Dacă e ceva, ne băgăm la Ciprian în separeu şi încuiem uşa cu cheia lui Lucian… Bă, mai ştii unde-ai pus-o?… Luat prea repede, interpelatul scânci în loc de răspuns. Bine, atunci! Haidem![Explicaţii tehnico-tactice: scara A era prima a turnului care se învecina cu blocul meu. Construită tot cu parter înalt, era ideală pentru privit lucrurile „de la înălţime”. Casa scării nu avea deschidere la exterior, însă configuraţia clădirii permitea ca de la etajul unu să vezi fără probleme până în faţa blocului. Pe partea dreaptă cum urcai, două apartamente nu aveau acces direct la palier, ci împărţeau un vestibul comun. În mod normal, doar locatarii respectivi aveau cheie la uşa aceea, însă noi ne preparasem „soluţii alternative” pentru broaştele de la fiecare etaj în parte.]
Cei mai mici se făcură nevăzuţi pe la casele lor. Cei rămaşi, vreo şase, ne topirăm în scara blocului cu pricina. În timpul acesta, mama lui Dragoş chema poliţia.
Zece minute mai târziu, curtea gemea de populaţie ostilă. Agitau bâte, cuţite şi înjurau de mama focului… şi de mama oricui le venea la gură. În replică, toate geamurile se umpluseră de babe care se holbau speriate şi scuipau în sân a urgie. Singură, mama lui Dragoş îşi vedea de treabă în bucătăria deschisă. De ea se luă un bulibaşă vârtos, din primele rânduri:
Femeie, zâ-ni şi nouă cini-o schilodit copchilu’ ista!
Rodica lăsă totul şi ieşi în deschiderea ferestrei:
Eu văd că n-o schilodit nimeni pe nimeni.
Cum nu? Da’ puradelu’ di ci zâci că l-o buşit nişti băieţi din curtea asta?
Păi eu ştiu ce-o păţit plodu’ matale, pe unde l-ai trimis şi cu ce trebi?
Din vocea femeii se distingea clar că înţelesul vorbelor ei era undeva în spatele cuvintelor. Uşor descumpănit, bulibaşa încercă o altă variantă:
Ia cheamă-l pe băietanu’ tău oleac’, să văd dacâ-l recunoaşti puradelu’!
S-avem pardon, copilul meu nu vorbeşte cu străinii.
Femeie, nu ti lua cu mini, că nu-ţi mergi… Nu plec d-aici-şa până nu-ţi văd băietu’ la faţă!
Apăi, să fii tu sănătos, că până mi-o da Dumnezeu frate pentru fata mea, o mai trece apă pe Bistriţă!… Barem aştept să-mi dea întâi bărbat, că nici d-ăla n-am acuma. Ş-apoi om mai vedea noi cu băieţii…
Trecu o vreme până bulibaşa reuşi să se adune. Să se ia de o văduvă, de faţă cu atâta lume (că trecătorii de pe stradă se buluciseră şi ei, ca la urs), parcă nu era de nasul lui borcănat.
Ai noroc că te văz femeie singură, c-altfel îţi ziceam vreo două… Îşi făcu ochii roată pe la balcoane: Şî voi, ci staţi aşa, ca găinili?!… Hai, jalea la crătiţili voastri ş-altă dată să vă ţineţi nepoţii diparti de copchiii altora!… Se întoarse, ordonă retragerea şi-şi luă odrasla de-o aripă: Şî tu, băi, mucosule – ci ti laşi aşa, flendurit di toată lumea?…
Curtea se goli. Jumătate de oră mai târziu, o maşină de poliţie se rătăci pe strada noastră. Doi agenţi bondoci şi asudaţi veniseră să rezolve sesizarea. Nu găsiră decât o curte liniştită, cu o mână de băieţi jucând table şi scuipând seminţe, adunaţi sub geamul unei bucătării, unde o femeie între două vârste robotea printre oale, veghindu-şi cu un ochi copilul, copiii, curtea şi motanul.
Băi, Struţule, să mă cac eu în zaru’ tău, auzi?…
Imediat, de sus, dintre oale, se auzi voice-over-ul copilăriei noastre:
Măăă, ia vezi…

Comments

  1. 1. Eram curios cine a sesizat Politia ?

    2. Mi se pare total haios sa vad in scris descris un personaj tigan care vorbeste cu pronuntie de tip moldovenesc…pur si simplu devine ff comic datorita contrastului total neasteptat (de mine) ! (nu stiu daca si altii au remarcat asta, sau daca si tu te-ai gandit vreodata la asta, sau daca ti se parea total comun-obisnuit de auzit in jurul tau + nu cred ca am citit asa ceva pe undeva pe nici unde…dar eu nici nu am citit prea multe lucruri)

    1. 1. Scrie mai sus: “mama lui Dragos chema politia”.

      2. Dac-am fi impartasit aceeasi copilarie, ai fi descoperit multe personaje de genul asta vorbind “moldovineste”.

    2. Dar de ce nu se aude asa ceva in mass-media ? Zau, daca am auzit eu pe undeva vreodata fie in Bucuresti, fie in alte tari vreun tigan vorbind cu pronuntie sau regionalisme moldovenesti. Ma rog, nu pot sa spun ca am auzit eu personal prea multe persoane identificate ca fiind tigani. Asta inseamna oare ca tiganii din Moldova nu calatoresc asa de mult, or fi mai legati de pamant, de locurile respective ? O fi pt ca cei din Moldova au fost si istoric mai mult din cei legati de pamant (vatrasi) decat din cei nomazi ?

  2. De data asta nu ma mai regasesc intre copii, ci mai mult ma confund cu Rodica. Sunt de-a lor, ii acopar, ii sfatuiesc si ii ajut.
    Dar nici eu nu am auzit tigani vorbind asa, poate pentru ca locuiesc aproape de capitala.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *