Copiii betoanelor – 19. Arlechin

În sfârşit, misterul Struţului cu două mâini, suferind de mania grandorii (închipuindu-se în vârful lanţului trofic) şi crezându-se mai tare şi decât un bivol, este elucidat.
Slap! Palma căzu grea peste capul băiatului. Nefericitul îşi îndesă şi mai adânc căpăţâna între umeri.
Ce-i, mă?… Ce-ţi vâri aşa dibla între umeri? Te-i fi crezând struţ, că – dacă-ţi bagi capu-n nisip ca struţu’ – ai scăpat?

Şi aşa i-a rămas numele: Struţul. De felul său îl chema Adi, însă asta era – deja – lipsit de actualitate.
Povestea lui a început odată cu maică-sa, care, la fel ca mama lui Dragoş, îşi creştea copilul singură. Dacă, în cazul ultimului, povestea tatălui era subiectul unor intense speculaţii, cu tatăl Struţului lucrurile erau simple: bărbatul divorţase şi locuia bine-mersi în Germania. Prin urmare, singurul reper sigur pentru copil erau bătăile crunte pe care le încasa de la maică-sa. Când îţi era lumea mai dragă, femeia îşi chema odrasla în casă: Adrian! [Numele rostit întreg nu prevestea niciodată nimic bun] Adrian, mişcă-n casă!… N-auzi? Marş în casă! [Măcar dacă Struţul ar fi fost vreodată câine!… Dar el, într-o clipă total lipsită de inspiraţie, alesese să ţină cu Steaua] Băiatul se fofila pe lângă pereţi, ca un şobolan în retragere, dar uşa apartamentului era mereu acolo, albă şi rea. În momentul acela nu ne mai rămânea decât să îndurăm: el – nemilosul furtun luat de la maşina de spălat, noi – urletele lui disperate, de fiecare dată când o încasa pe spinare.
Se spune că bătaia e ruptă din rai. Angel era de-a dreptul convins de treaba asta. Pentru el, tot la fel de adevărat era şi că repetiţia e mama învăţăturii. Astfel, ori de câte ori Struţul scăpa de teroarea din casă, Angel nu pierdea niciodată prilejul unei noi scatoalce. Nu era zi în care curtea să nu se umple de ţipetele deznădăjduite ale Struţului, urmărit de neîndurătorul înger (angel = înger, eng.) al torturii.
Dar apa trece şi pietrele rămân. Iar Struţul era cunoscut pentru subtilitatea lui ca de bolovan. Prin urmare, Angel nu fu decât o undă trecătoare prin albia curţii noastre, căreia Struţul îi supravieţui cu stoicism. Şi cum fericirea unuia nu e decât necazul altuia, liniştea nou dobândită a tânărului se traducea de-acum în coşmarul Bivolului cel tânăr; toate frustrările pe care Struţul le acumulase se eliberau asupra lui Paul, devenit ţinta predilectă a băiatului mai mare. Faţă de restul găştii, de-o vârstă cu el, Struţul se limita doar la miştouri inofensive. Căci avea nevoie de noi…
Înşirată aşa, în rânduri pe hârtie, copilăria noastră e o poveste frumoasă, fără Feţi-Frumoşi sau Ilene Cosânzene, dar cu multă distracţie şi fără nici cea mai mică grijă… Ei bine, griji erau. Un copil al betoanelor îşi avea nevoile lui: trebuiau ţigări (când mergeam la fotbal, când mergeam la cinema, când… eh, erau binevenite oricând nu era vreun adult prin preajmă), trebuiau seminţe (când mergeam la meciurile FCM-ului, ori la film), trebuiau cafele (când mergeam în vreo sală de net), trebuia bere (când ne învălmăşeam pe la Zilele oraşului), trebuiau ore la calculator (când trebuia să ne plătim măcelurile de CS), fise pentru mesele de biliard – şi, în general, unui copil al betoanelor îi trebuia orice din ce-avea celălalt de lângă el, proaspăt cumpărat de la chioşcul de la colţ. Pentru toate acestea, unii copii – mai puţin ai betoanelor şi mai mult ai pufului şi luxului – aveau MasterCard [Da, da, cardurile bancare existau şi pe-atunci; doar că nu erau atât de banale precum sunt azi. Să scoţi bani de pe cardul pe care ţi-l făcuse taică-tu şi-apoi să te duci „la net” însemna să fii un semizeu]; noi îi aveam pe părinţii noştri, de gâtul cărora scânceam zile-n şir până să facem banii de un film; iar Struţul ne avea pe noi.
Mereu ne-am întrebat oare cât valora apartamentul maică-sii. N-am primit niciodată răspuns, dar intuiţia ne spunea că, să fi vândut jumătate din el, Struţul tot n-ar fi reuşit să-şi achite datoria faţă de noi… Îniţierea, împreună cu Struţul, a oricărei activităţi ce presupunea o cheltuială cât de mică însemna, automat pentru unul dintre noi, dublarea acelui cost.
Când era vorba de ţigări, era de preferat să-i iei şi lui partea sa, ca să nu te bată la cap, apoi, cu o precizie uluitoare de orologiu, din 30 în 30 de secunde, să-i dai şi lui un fum.
La fel cu seminţele; dacă nu te îngrijeai de el înainte de meci sau de film, aveai toate şansele să te trezeşti la un moment dat cotrobăit prin buzunare.
La fel cu berea şi cafeaua; Doamne fereşte să nu-i fi făcut şi lui cinste cu una; dup-aceea înghiţeai cu noduri, văzându-l în faţa ta, cu o faţă de câine bătut, care se milogeşte de stăpân pentru puţină atenţie.
La fel cu orele în sălile de net; dacă nu-l ţineai şi pe Struţ ocupat la un calculator, se ducea naibii toată concentrarea ta la CS; gloanţele zburau aiurea, te pomeneai alergând spre toţi pereţii, căci el era lângă urechea ta, întrebându-te orice şi comentând fiecare pixel care se lumina sau se stingea pe monitor… Iar de chat pe mIRC sau messenger nici nu se punea problema; oricât de discret ai fi vrăjit cu necunoscuta de pe private, Struţul făcea public în toată sala.
La fel cu fisele pentru biliard; dacă el nu juca, nu jucai nici tu; ţinut pe margine, avea stilul perfect să te facă să-mpungi cu tacul orice, numai bila nu.
Şi, în general, la fel cu orice chestie consumabilă pe care o aveai la un moment dat asupra ta – trebuia să-i dai şi lui.
Singurul lucru pe care Struţul nu l-a cerut niciodată nimănui a fost hârtia pentru cornete. Din asta avea destulă pentru toată curtea şi mereu ne-am întrebat de unde, fiindcă nu prea te izbea drept elevul care umple caiete după caiete cu temele de la şcoală. Căci punctul forte al Struţului fusese dintotdeauna fotbalul şi, implicit, mai mult curtea decât băncile şcolii.
După Dragoş, el era cel mai bun la toată treaba asta. Ba chiar, datorită faptului că-l puteai plasa liniştit oriunde pe teren, de la atacant şi până la portar, era mult mai util decât primul [La o adică, atât timp cât nu luai gol, nu era chiar o tragedie să nu dai vreunul]. Se lipea mingea de el ca musca de rahat – una dintre formulele consacrate cu care erau gratulate reuşitele Struţului din teren. Dar asta numai dacă ştiai să-l motivezi. Dacă-i răscoleai suficient orgoliul propriu, mânca jar şi ara terenul dintr-o parte în alta cu sprinturile lui. Dacă nu, puteai liniştit s-arunci o bombă peste el, că nu se clintea din loc [Doar oalele cu apă clocotită ale lui madam Chişcă puteau să-l facă să se urnească din starea aia] – un alt argument pentru validitatea supranumelui său: zbierai până te lăsau plămânii şi el nu dădea niciun semn că te-ar fi simţit; ca un struţ cu dibla-n pământ care n-aude nimic şi se crede singur pe lume.
Eu eram căpitanul său de echipă preferat. Pentru că, în acelaşi timp, eram şi sponsorul lui cel mai de încredere. Dacă, într-adevăr, ar fi fost să vândă jumătate din apartamentul maică-sii, iar jumătatea respectivă să fi conţinut şi uşa de la intrare, Struţul n-ar fi trebuit să le dea celorlalţi nimic mai mult decât preşul de la uşă [Şi ăla o textilă zdrenţuită, că l-am întrebat mereu de ce dracu’ nu-şi punea şi el o cârpă mai de Doamne-ajută, pe care chiar s-o foloseşti la ceva]. Restul era al meu… Mi-am spus în nenumărate rânduri că nu-l mai „finanţez”, iar de vreo câteva ori i-am spus-o şi lui în faţă, dar parcă fără Struţ nu era treaba completă. Şi el, în şiretenia lui de vulpe, ştia când să puncteze şi când să stea în spate, astfel încât fluxul de numerar să nu se oprească.
Şi nu s-a oprit niciodată cât timp a existat gaşca noastră. Doar în ultimii ani i-am impus o condiţie, într-o încercare exasperată de a-l determina să-şi stabilească nişte priorităţi. I-am spus că nu-i mai dau bani de ţigări. Cred că trei sferturi din lumea Struţului, atât supraterană, cât şi părţile ei subterane (din momentele când îşi afunda capul în nisip), s-a năruit în clipa aceea. În funcţie de conjunctură, era dispus să renunţe la orice, numai să se-nvârtă de o ţigară. Şi, recunosc, perspectiva unei discuţii pe messenger cu O. (cea de demult) fără Struţ pe capul meu era extrem de îmbietoare – însă n-am cedat şi, până la urmă, tipul şi-a definit clar nevoile. Adică ele au rămas exact aceleaşi, doar că îi sâcâia pe alţii cu ţigările.
De cele mai multe ori, îl lăsam în plata lui; dar Struţul plătea scump toate favorurile cerute altora. Când ne adunam într-un grup, el era subiectul predilect al tuturor miştourilor şi poantelor. Dacă nu se auzea la un moment dat vreun Nu-i aşa, Struţule?… Ia zi tu, că te pricepi la d-astea!…, însemna că nu eram noi cei strânşi ciorchine pe bancă sau la vreun colţ de clădire. Invariabil, cineva găsea ceva de râs în ceea ce-l privea pe Struţ. Iar pe el îl vedeai câteodată hlizindu-se, câteodată sărind la bătaie sau – uneori – retrăgându-se deoparte, privind înapoi cu ochii aceia mari, de viţel chinuit, à la Stallone. Nu ştiai niciodată ce era cu adevărat în sufletul său, dar nici nu părea c-ar fi fost ceva. Zilele treceau la fel, cu miştourile ţinându-se lanţ şi cu Struţul cerând o ţigară imediat după aceea.
Pur şi simplu, ăsta era el. Şi era al nostru… Uneori, când o auzeam pe maică-sa strigându-l după numele adevărat, nici nu reuşeam să ne imaginăm aceeaşi persoană. Adrian era, pur şi simplu, lipsit de aura de arlechin a Struţului.

Comments

  1. Aveam si noi un strut care, la fiecare refuz al nostru de a-i da tigari avea grija sa ne strice distractia, inainte de a pleca la cules de capitani. 😉
    Singura diferenta era ca pe el il cotonogea tatal. :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *