Copiii betoanelor – 20. Ca şobolanii

De mici ni s-a spălat creierul că nu trebuie să ne jucăm cu focul. Dar ce te faci când focul e pus de alţii?
În seara aceea era un frig de crăpau pietrele [mi-am zis că o povestire dintr-o noapte geroasă merge la fix cu vipia de-afară]. Frigul unei nopţi ciudate de iarnă, când de sărbători nu ninge, însă în primele zile de ianuarie lumea se îngroapă sub zăpadă…

Zăpada căzuse din cer două zile neîntrerupt, transformând curtea într-o pustietate albă. Singurele ce rupeau monotonia dezolantă erau movilele sub care, odată, ai fi ghicit că găseşti câte-o maşină parcată. Şi mai era turnul… Un cilindru de beton, mai înalt de un stat de om şi cu diametru de vreun metru, în care se uscau brazii aruncaţi din casele oamenilor. Cumva, rezistase fără să fie acoperit de linţoliul alb.
Băga-mi-aş p*la, ce cancer îi!… Cu căciula trasă până la sprâncene, Struţul tropăia pe lângă noi, încercând să-şi încălzească oasele îngheţate.
Ce miştooo…ooo! Glasul lui Lucian făcu o voltă prin aer, însoţindu-şi stăpânul care sărise de pe un pervaz fix în nămetele de alături. Da. Ăăă… Şi-acuma cum mai ies de-aici?… Ne-am întors cu toţii către el, ca să-l vedem înfipt ca un cui în mormanul de zăpadă ce-i trecea de mijloc.
Ce dracu’, mă, Luci?… Deh, acuma stai acolo, ca morcovu’!
Ne reîndreptarăm atenţia către Dragoş:
Facem o ascunsa?
Pe frigu’ ăsta, bă?
Păi, tocmai asta-i faza: să vedem cine rezistă cel mai mult în zăpadă…
Şi cine mijă?
Luci!
Cum, bă, eu?… De ce eu, bă?… Eu nici nu vreau să joc…
Bă, ce te bagi? Nu ţi-am spus să stai acolo ca morcovu’?… Ş-ăla n-are urechi.
Auzi, bă, Adi, mai scuteşte-mă cu fazele-astea, ale tale!
Ca de obicei, scandalul era gata. Mă amestec şi eu:
Lasă, bă, Luci – miji direct de-acolo. Până ieşi tu din groapa aia, noi ne-ascundem.
Haide, bă, nu fiţi!… Băi!… Băăăăi!… BĂĂĂĂĂI!
Degeaba. Deja plecasem.
Peisajul năpădit de zăpadă oferea o multitudine de ascunzişuri. Pentru noi, care sufeream cu succes de mania săpatului, era floare la ureche să ne îngropăm în omăt. Poate tocmai de-aceea eu am decis că trebuie să fiu mai inventiv. Aşa că l-am luat pe Struţ de-o aripă şi am fugit spre ascunziş…
Drăcuind de zor, Lucian reuşi să se elibereze din strânsoarea de omăt. Apoi, judecând că nişte corpuri întunecate îţi sar imediat în ochi, în contrast cu decorul alb, începu căutarea. Spre marea lui surpriză, nu-i sări nimic în ochi, ci în cap: Andrei se prăvăli ca un bolovan, tocmai de sus, din salcia în care se căţărase. Îşi doborî fără probleme prietenul, astfel că bietul Lucian se trezi din nou îngropat, de data asta cu capu-n jos.
În p**da mă-tii, se auzi şuierând din străfunduri.
Pentru Lucian, aceasta era forma supremă de manifestare a furiei. Andrei înţelese şi se repezi să-l tragă afară.
Ce p**da mă-tii faci, idiotule?! Lucian ronţăia cuvintele, odată cu zăpada ce-i umpluse gura.
Hai, mă, lasă… Zi mersi c-acuma căutăm împreună…
Nu prea era nimic pentru care să mulţumeşti în toată scena, dar căutarea merse mai departe. Datorită frigului, nu dură mai mult de un sfert de oră ca restul să se dea de gol, fiecare în colţul îngheţat unde se pitise.
O mai rămas Struţu’ şi cu Boca.
Păi, da, gata… I-o luat dracu’ de frig pe unde s-or fi băgat. De-acuma îi mai vedem la primăvară, după ce se duce zăpada, stafidiţi pe lângă vreun perete…
Între timp, priveam toată povestea cu Struţul, ghemuiţi în fundul turnului de beton. Iscodeam printr-o spărtură cât palma, în timp ce ne frecam palmele să nu degerăm chiar de tot. Picioarele cedaseră de mult – cum-necum, zăpada răzbise înăuntru şi se depusese într-un stat consistent. Stăteam de douăzeci de minute cu picioarele în învelişul ud şi nu mai simţeam decât ceva rece şi rău. Deja, satisfacţia de a fi găsit cel mai improbabil ascunziş din toată curtea slăbea în faţa frigului din ce în ce mai pătrunzător. Începeam să mă îndoiesc de ideea care mă străfulgerase în momentul în care-l părăsisem pe Lucian la mijătoarea improvizată. Iar dacă eu mă îndoiam, Struţul clacase de-a dreptul:
De ce p*la mea ne-am vârât în căldarea asta de beton?… Mi-o-ngheţat curu’!
Taci, mă, că vin ăştia şi se prind unde suntem!
Şi dacă vin, ce?… Ia, dă-te să văd, unde-s?… Uite-l pe Lucian – ce moacă de Morcoveaţă are!
Bă, Struţ, să mor eu! Nu te mai foi, în pana mea, atâta!
Care parte din “mi-o îngheţat curul” n-o-nţelegi?
Înţeleg tot, crede-mă. Perfect. Atât de perfect, încât uite – îţi promit că, după ce ieşim de-aici, îţi trag câte şuturi în cur vrei, până te-ncălzeşti!… Numa’ taci dracu’ din gură şi nu mai fă gălăgie!
Când îţi frec una… Bă, uite, vine Gogos! Linişte!
Cum, linişte, mă?! Tot eu?!…
Însă era prea târziu. Dragoş depistase foiala noastră. Se întoarse pe călcâie şi, cu un şuier scurt, adună toată ceata lângă el.
Ce, mă, i-ai găsit?
Nu, răspunse băiatul calm, dar am văzut nişte şobolani.
Da?!?!… Unde, unde?!?!…
Gloata surescitată uitase cu totul de dispăruţi. Nişte şobolani ameţiţi de frig erau mult mai interesanţi.
Zi, mă, unde?
Uite-acolo!
De nu ştiu unde, Dragoş scăpără un chibrit, cu care aprinse apoi întreaga cutie din care provenea băţul iniţial şi aruncă flăcăruia între brazii îndesaţi în gura turnului. Nu-i mai rămânea decât să aştepte, cu braţele încrucişate la piept. Era cu totul în afara spărturii din peretele de beton, nevăzut, nesimţit.
Ce p*la mea, mă?, se foi Struţul iar.
Aia nu ţi-o îngheţat încă, mă? Sau deja ţi-o căzut, degerată, şi-acum o cauţi prin zăpadă…
Bă, o pârâit ceva!
Îţi îngheaţă creieru’, bolovane!
Bă, miroase a ars…
Te-ai băşit, putoare!
Bă, tu nu pricepi că arde ceva? AICEA!
Agitaţia deznădăjduită a individului avea ceva cu adevărat alarmant în ea. Îmi dezlipii nasul din gaura turnului, privind roată în interior. Undeva, deasupra, nişte luminiţe sfârâiau prea familiar că să fie de bine.
Să-mi f*t una! Au dat ăştia foc la crengile de deasupra!… Auzi, bă, Struţule? Au pus ăştia foc şi probabil habar n-au că suntem înăuntru.
În momentul acela, Struţul izbucni în toată măreţia lui:
Bă, dă-te!… Dă-te!… Dă-te, în p*la mea, dă-te! N-auzi?!… Ne dau ăştia foc, mă! Dă-te, să ieşim de-aicea!…  Ne dau ăştia foc, mă! Foc…
Zbătându-se ca o găină dusă la tăiere, Struţul îşi făcu loc prin frunzişul de deasupra şi se trase peste margine, cu degetele încleştate de ghizdul de beton ca de ultimul colac de salvare. Se prăbuşi în zăpada de dincolo, în uralele cetei de spectatori:
Un şobolan!
Numai bine, iureşul Struţului înlăturase grosul focului din deschizătura turnului şi doar câteva crengi căzură înăuntru, arzând blând, ca nişte torţe binefăcătoare. Întremat cât de cât de căldura lor, mă saltai şi eu spre ieşire. Odată încălecat peretele de piatră, am privit în jur: Struţul era încă la pământ, tăvălindu-se frenetic prin zăpadă şi bolborosind cine ştie ce; gaşca îl aclama entuziasmată de spectacol (cel puţin, lui Lucian îi scânteiau ochii de satisfacţie); iar Dragoş mă privea calm, cu un rânjet până la urechi.
Şobolane!

Comments

  1. Intr-o noapte m-au cautat ai mei ca disperatii, pentru ca eu gasisem un loc bun in care sa ma pitesc si adormisem acolo. :))
    Si daca inundau turnul, tot sobolani ar fi strigat, stiut fiind faptul ca parasesc primii corabia. :))

  2. Credeam ca era vorba despre un incediu precum “marele incendiu din gradian din spate”, un eveniment provocat de gasca mea in copilarie, cand am incercat sa facem incalzire unei casute facute din vreascuri 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *