Copiii betoanelor – 21. La colindat

beatles-christmas-song-wallpapers-1024x768După cum ştiţi – cei mai “vechi” dintre voi, cărora am început să vă povestesc –, gaşca noastră dintre blocuri avea o ierarhie bine stabilită. Implicit, un set de reguli nescrise [dacă noi am fi fost nişte piraţi, ele ar fi constituit codul nostru], căruia nimănui nu i-ar fi dat prin cap să le încalce.

Una dintre aceste cutume ale locului spunea clar că, în Ajunul Crăciunului, eu şi Dragoş mergeam cu colindul pe la oamenii din cele patru scări de bloc “arondate” curţii noastre.

Şi astfel, an de an, în ziua de 24 a lui decembrie, cam pe la ora patru dup-amiaza, ca să aibă toţi timp să se trezească şi să ne primească, o porneam într-o colindă. “Codul” (mai mult nişte idei ajutătoare) ne lăsa libertatea de a ne alege partitura, dar noi am cântat prima dată – când eram încă nişte puşti, cu vocile suave încă nealterate de marile schimbări ale copilăriei – O, ce veste minunată şi aşa am dus-o până la sfârşit – când, din “copilul lu’ Rodica” şi “băieţelu’ lu’ doamna Boca”, ne-am transformat amândoi în nişte handralăi cu vocile dogite de pubertate.

Blocul vecin avea trei scări, identificate stereotip drept A, B şi C, litere care pentru noi gradau foarte bine potenţialul financiar al locatarilor fiecăreia. Şi nu pentru că oamenii n-ar fi avut bani (mulţi dintre pensionarii de-acum pe-atunci munceau şi – discutabil – banii aveau o altă valoare), ci pentru că ne simpatizau într-o măsură mai mică sau mai mare.

Curtea noastră era un univers relativ închis, în ciuda – sau, poate, tocmai de aceea – poziţiei strategice dintre valea cu blocuri muncitoreşti de jos şi centrul oraşului, cu toate instituţiile, magazinele şi luminile sale, de sus. Prin curtea noastră oamenii treceau şi veneau în fiecare zi, astfel încât, pentru locatarii celor patru scări de bloc, era foarte clar cine era de-al locului şi cine nu.

Şi cine putea fi mai de-al casei decât trupa noastră de băieţi, care zi de zi însufleţeam betoanele plecând şi venind de la şcoală, vară de vară ne războiam cu madam Chişcă pentru roadele din pomii ce creşteau, nefericit, pe lângă geamurile ei şi iarnă de iarnă transformam scările ce duceau în vale într-un periculos derdeluş de gheaţă?… Dar celebritatea îşi avea preţul ei, acesta fiind că nu toţi vecinii aprobau “iniţiativele” noastre. În mare măsură, gradul de simpatie al oamenilor era direct proporţional cu numărul progeniturilor ce proveneau de la o scară sau alta.

Iar scara C ocupa, iremediabil, ultimul loc. Dănuţ, un ţânc mult sub media de vârstă a trupei noastre, şi prin urmare, cam persecutat, era singurul reprezentant al comunităţii sale printre copiii betoanelor. Ar mai fi fost şi Mădălina, dar ea venea când şi când, la bunici şi, oricum, statutul ei de fată nu-i era de folos într-o gaşcă exclusiv de băieţi. [Genul de fată cu o copilărie nespectaculoasă, Mădălina s-a transformat mai târziu, în anii cruciali de liceu, în ceea ce numeam foarte simplu şi elocvent “bunăciune”, dar deja era prea târziu ca să mai intereseze pe cineva, grupul nostru confruntându-se cu perspectiva destrămării, odată cu apropierea facultăţii] Dacă ne gândim că, la etajul trei al scării C spânzura un ditamai reflectorul care lumina toată curtea, stingerea lui frauduloasă fiind esenţială pentru un joc de-a v-aţi ascunselea ca lumea, ne putem da seama uşor că nu era un teren foarte mănos pentru doi puştani transformaţi în colindători de ocazie. De-aici “ieşeau” mai mult hârtii de un leu şi, câteodată, trăiam şi deziluzia monedelor de 50 de bani.

De la scara B îl aveam pe Struţ şi asta ar fi trebuit să fie suficient – fie şi numai prin tărăboiul pe care săracul de el îl făcea când şi-o încasa pe spinare, cu furtunul de la maşina de spălat, de la maică-sa. Însă, pentru simetrie, îl aveam şi pe Vasilică la etajul cinci (Struţul stătea la unu) – perete în perete cu Dănuţ. Legenda spunea că părinţii celor doi tăiaseră o ferestruică în perete, pentru ca plozii să poată comunica mai simplu, dar noi eram convinşi că Dănuţ o folosea ca să o spioneze pe sora lui Vasilică, atunci când se dezbrăca. Loredana era mai apropiată de vârsta noastră, chiar depăşindu-ne, însă complet neinteresantă din perspectiva unor vânători de nuri (cu pungi de apă sau cornete cu bold)… În consecinţă, popularitatea printre locatarii de la B era ceva mai răsărită, dar parcă nu producea suficiente bancnote de cinci lei, ca s-o considerăm fieful nostru.

Scara A avea cele mai multe apartamente, populaţia cea mai tânără şi, implicit, reprezentanţii cei mai numeroşi printre copiii betoanelor. Pentru doi colindători ca Dragoş şi cu mine, asta însemna saltul regulat la hârtii de zece lei, prăjituri şi pahare de suc – dar şi o concurenţă acerbă. Valeriu, Lucian, Andrei, Alberto – toţi au încercat, la un moment dat, să ne copieze succesul, încât Dragoş a fost nevoit să vină cu o soluţie extremă. Într-o iarnă, i-am umflat pe doi dintre imitatori şi i-am închis în boxa de la parter. Toată seara s-a scurs pe fundalul strigătelor deznădăjduite ale prizonierilor şi cu cât ei zbierau mai tare, cu atât eu şi Dragoş ne umflam mai mult plămânii. Ne mai întreba câte-un vecin ce-i cu gălăgia aia, dar îl linişteam repede spunându-i că sunt băieţi de prin alte locuri, care fac scandal că nu li se dă drumul în bloc. Iar când părinţii vreunuia dintre captivi se mira că nu ne-am nimerit la uşă odată cu propria-i odraslă, ridicam din umeri cât mai convingător, ca şi cum nici n-am fi ştiut despre cine era vorba.

Punctul culminant al aventurii era chiar blocul nostru, în care eu şi Dragoş eram personaje de vază. Aici se deschideau obligatoriu toate uşile, eram îmbiaţi cu cozonac proaspăt şi vin aburind în pahare (blocul era unul de pensionari, având astfel avantajele lui incontestabile), iar pe măsuţele din holuri stăteau pregătite hârtiile de zece lei. Singurii care nu se încadrau în peisaj erau, desigur, Tălpălarii – dar de la ei n-aveam nevoie de prea multe fineţuri; doar să ne deschidă, să ne strecoare hârtiile de cinci lei şi să ne vedem fiecare de viaţa lui… În cele câteva minute în care le aduceam oamenilor vestea noastră minunată, toate supărările de peste an dispăreau ca prin minune, iar madam Chişcă era prima care să ne spună o vorbă bună.

Terminam seara târziu, spre orele opt-nouă. Cu buzunarele umflate, cu burţile pline, cu sufletele încălzite şi cu ochii puţin aburiţi, ne retrăgeam la bunicii mei. Aici, oamenii grijulii mai aduceau încă nişte cozonac şi portocale, după care se retrăgeau respectuoşi, oferindu-ne intimitatea de care aveam nevoie pentru a trage concluziile muncii noastre de peste zi. Puneam bancnotele pe căprării, apoi Dragoş – lider până la sfârşit – împărţea totul frăţeşte. Aceia erau, cu adevărat, banii noştri. În restul timpului, depindeam de părinţi, dar cu banii câştigaţi de sărbători nu ne-a spus nimeni, niciodată, ce să facem sau, Doamne fereşte!, să ne interzică să ne luăm petarde…

Acum, prin scările de bloc mai colindă te-miri-cine. Când şi când, o ceată de pripas mai bate pe la uşi, când şi când mai deschide câte-un locatar. Copiii rostesc sec şi pe nerăsuflate câte-un Dom-dom, să-nălţăm, trunchiat şi cu finalul pus aiurea – ca într-un film vechi şi prost, în care nimeni nu vrea să apară şi totul se întâmplă doar ca să se poată termina mai repede.

Comments

  1. Multă vreme vacanțele de iarnă le-am petrecut la țară, nu am avut idee despre obiceiurile de la oraș; aici erau alte obiceiuri, se grupau copii în două, trei cete, și și plecau la colindat, întrecându-se care să fie primii. De obicei primele cete primeau mai mult, ceilalți… ce rămânea.
    Am fost doar de câteva ori, distanțele dintre case erau prea mari, eu prea mic, iar banii…. destul de puțini.
    Cu plugușorul n-am fost niciodată. 🙂

      1. la mine in bloc cand venea popa de craciun se baricadau toti.. stingeau becuri, televizoare, sa fie liniste totala. sa para plecati… de ce? de zgarciti :)) daca deschideau trebuia sa dea bani popii :))

        1. Nici ai mei – parintii, nu bunicii – n-au fost fani popa. Nu din zgarcenie, ci din lipsa de convingere religioasa.

  2. “Dom-dom sa-naltam” am cantat si eu de vreo trei ori prin bloc. Sincer, nu stiu de ce, voce n-aveam, dom-dom nu prea intelegeam ce inseamna, iar cu banutii si alte dulciuri gazdele cam saracute (sau zgarcite) nu prea se invredniceau. Cred ca era bucuria copilariei si-atat…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *