Copiii betoanelor – 22. După brazi

burning_pine_by_armyoflampposts-d30bnp5Poate pare un titlu ciudat, acum, la aproape două săptămâni după sărbatorile de iarnă [mă rog, exceptându-l pe Vladimir, că el încă petrece], dar copiii betoanelor aveau o pasiune pentru pomii de Crăciun după şi nu înainte de momentul cu pricina.

Cei care se agitau înainte erau părinţii. Era treaba lor să umble prin pieţe şi să facă rost, fiecare după posibilităţi, de un brad pentru odraslă. În acel moment, interesul nostru era unul pur material. Pomul împodobit era cel mai bun indicator pentru Moş Crăciun că avea de lăsat nişte cadouri şi în casa respectivă. Începea să ne pese cu adevărat abia în primele săptămâni ale lui ianuarie, când lumea arunca brazii – din a căror trunchiuri era rost de săbii, suliţe, ghioage şi alte asemenea simboluri ale vrăşmăşiei pe care le-o purtam rivalilor din alte curţi de bloc.

Problema era, însă, că tomberoanele se aflau tocmai în vale, lângă punctul termic, într-o împrejumuire de beton – astfel încât cea mai mare parte a brazilor abandonaţi de oamenii locului ajungeau direct la “prietenii” noştri din fosta albie a Bistriţei. Şi cum, în iarna despre care vreau să vă povestesc [o iarnă de demult, când românii nu învăţaseră că adevărata modalitate de a scăpa de brazii de peste an era să-i arunce, pur şi simplu, de la balcon şi, presupunând că pomul nu ateriza în capul sau pe maşina nimănui, să spună un Doamne ajută!, poate copacul prindea rădăcini şi anul următor ar fi avut pom la botu’ calului scară], Struţul tocmai îl călcase pe-un puradel de-al lor cu sania pe cap [de parcă n-ar fi fost de-ajuns şi-atâta, sania Struţului era un mastodont cu tălpici cât şinele de tren, astfel încât, în primele secunde după impact, cât Struţul îşi admira isprava (totuşi neintenţionată) cu-n rânjet tâmp pe mutră, noi ne apropiam într-un suflet, animaţi de aceeaşi spaimă, că-l omorâse pe sărmanul pui de om], spiritele erau mai încinse ca niciodată şi nicicând “cursa înarmării” nu fusese mai aprigă.

Aşa se face că, într-o seară îngheţată şi întunecoasă de ianurie, în timpul uneia dintre discuţiile noastre filozofice, lui Dragoş i-a venit o idee genială, unul dintre acele gânduri strălucite care luminează, în răstimpuri, mintea românului: să moară şi capra vecinului! Respectiv, dacă noi nu mai ajungeam să ne bucurăm de pomii lepădaţi de cetăţeni, să nu le priască nici celor din vale. L-am întrebat cum vedea el înfăptuindu-se o asemenea minune şi mi-a răspuns în două cuvinte: Dăm foc! L-am privit şi nici acum nu sunt lămurit dacă în ochii îi jucau flăcările unui chibrit ori ale unei brichete aprinse pe nesimţite, sau ceea ce vedeam erau vâlvătăile imaginaţiei sale fierbinţi.

Cert este că l-am urmat în noapte. Am coborât într-o tăcere mormântală valea (de parcă s-ar fi putut propaga vreun sunet prin aerul îngheţat bocnă) şi ne-am strecurat printre garaje, către tomberoanele împrejmuite. Deasupra containerelor copleşite de gunoaie şi resturi, gerul încremenise miasmele. Aerul devenise şi mai greu de respirat, dar comoara care se ascundea acolo ne luase răsuflarea la amândoi: incinta pătrată, cu latura de câţiva metri, era burduşită de brazi. Metri cubi întregi de cetină, zeci de trunchiuri care aşteptau să se transforme în armele copilăriei…

Ca un adevărat lider, primul care şi-a revenit din uimire a fost Dragoş:

Tii, băi, pulă, ce-i aicea!…

Desigur, mai trebuia să lucreze la stilistica oratorică, dar mesajul era, fără îndoială, cât se poate de clar… N-am apucat să-i răspund (în primul rând pentru că n-aveam pregătită o replică tot atât de colorată), că Dragoş s-a făcut nevăzut. I-am auzit paşii prin zăpadă, apoi pe chiar garajul din spatele gunoaielor. După o clipă de linişte, o flăcăruie scăpără în întuneric şi, imediat, o picătură de foc se prelinse în masa amorfă de dedesubt.

Din nou, tăcere. Nemişcare. Dragoş tocmai aprindea un nou chibrit, când mormanul de brazi de la picioarele lui începu să se agite şi să pocnească. În măruntaiele cetinilor, o limbă de foc prinse a se răsuci haotic şi, dintr-o dată, o pălălaie uriaşă se înălţă la cer, sfârâind. Flacăra care creştea necontenit, înălţându-se cât un etaj, apoi de două, apoi de trei… Fascinat de spectacolul mirific, uitasem de Dragoş. Din garajul pe care se cocoţase nu se mai vedea nimic, ca şi cum focul mistuise totul. Apoi, de nicăieri, izbucni un hohot înfiorător, care se topi destul de repede într-o chicoteală abia stăpânită şi câteva cuvinte articulate cu greu:

Tii, băi, pulă, ce-i aicea!…

Bineînţeles că nici de această dată nu găsise exprimarea cea mai inspirată, dar cui îi mai păsa? Scena anima de alte glasuri, speriate, de pe la ferestre:

Văleu, arde centrala! Să vie pompierii mai repede!… Văleu, văleu…

Căscam gura la balcoanele tot mai pline, întrebându-mă dacă posesorul vocii dinainte se gândise, măcar o secundă, să şi cheme pompierii invocaţi cu atâta jale. Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, răspunsul mi-l dădu Dragoş, răsărit la câţiva paşi lângă mine:

Poa’ să vină şi mama pompierilor, focul ăsta nu-l mai stinge nici dracu’!

Trebuia să recunosc că acum o nimerise. Şi mesajul, şi forma acestuia erau pe măsura momentului.

În zece minute, toţi brazii fură reduşi la cenuşă de aprinderea violentă. Apoi focul se apucă să mistuie, aşezat, metodic – precum un om care mestecă grijuliu fiecare îmbucătură –, conţinutul tomberoanelor. Pe măsură ce toate resturile civilizaţiei se topeau în căldura năucitoare, aerul se subţia şi el, eliberând miasmele încremenite în suspensie. Două ore mai târziu, nici pompierii nu veniseră, şi era clar că nici salubritatea nu mai avea ce să caute la faţa locului. Pubelele golite inopinat erau iarăşi gata pentru risipa oamenilor.

P.S. Cât despre puradelul călcat de Struţ ca de tren, a scăpat ieftin. De spaimă, a leşinat instantaneu. Când s-a trezit nu-şi mai aducea aminte de nimic. Nici până astăzi n-a înţeles de ce, dintr-o dată, părinţii i-au interzis să mai calce pe la criminalii ‘ceia din deal. Aşadar, un final fericit pentru toată lumea, inclusiv Struţul, care-a scăpat şi de puşcărie [ca principiu, că la vârsta lui îl aşteptau ori şcoala de corecţie, ori spitalul de psihiatrie], şi de scatoalcele maică-sii.

Comments

      1. Eu de cate ori citesc amintirile astea, ma gandesc Ce bine ca am scapat per total cu viata, doar cu un mic traumatism cranio-cerebral total accidental de la o ghiulea ratacita + o intepatura in coapsa de la o sageata + un ochi zgariat pe cornee tot cam accidental, desi pe un teren de lupta de la inamic, nu de tip “friendly fire” + o trauma psihologica de la o intalnire cu unul ca Strutul ! Mai ales ca eu as fi fost intr-un context asemanator, mai mult ca sigur acel copil calcat de sanie + ulterior si lesinat de frica !

        1. Am si o cicatrice inca vizibila la un genunchi, insa pe aia am capatat-o pt ca pur si simplu m-am impiedicat cand mergeam in vizita la bunica, adica nu e legata de vreo activitate deosebit de eroica in timpul vreunei interactiuni cu alti copii !

  1. Obisnuiam sa strangem toti brazii in curtea gradinitei si sa dam foc doar crengilor, care ardeau cu scantei. Ne placea sa aruncam in acel foc tuburi de neon luate de pe scara blocului si deodorante goale, pentru ca bubuiau. Tulpina o pastrau baietii sa isi faca sabii de cavaleri. :))

  2. La un moment dat la un bloc au fost chemaţi pompierii fiindcă tot blocul era invadat de un fum gros, negru, ca atunci când iau foc anvelope vechi. După avertizarea publicului să nu iasă din apartamente şi multe investigaţii cu măştile de oxigen pe figură, au descoperit că luase foc ghena. Fiindcă nu era nici ianuarie şi nici urmă de lemn de brad pe acolo, e foarte ciudat cum de a luat foc ghena închisă cu lacăt şi ce se afla acolo ca să trasforme blocul în cameră de gazare.

    ~Nautilus

    1. De-asta nu-mi plac mie blocurile construite dupa marea idee a unui arhitect comunist (ma refer strict la perioada istorica), cum ca oamenilor le este mai usor si mai bine sa-si arunce gunoiul direct de la etaj. Apartamentul alor mei este intr-un asemenea bloc si, pe langa toate alte hazarduri, vara blocul este pur si simplu rapus de miasme ucigatoare.

  3. O intamplare cu desfasurare periculoasa. Imi amintesc de o singura traznaie de prin copilaria mea, dar intamplata din greseala. Era sa dau foc la o anexa a casei si puteam, daca nu era nimeni la care sa strig ca a luat ceva foc, sa dau foc la toata casa. Dar nu s-a intamplat mai nimic. N-au ars decat cateva bucati de spuma poliuretanica (spuma de mare). Iar de vreo nazdravanie mai periculoasa de prin cartie…in niciun caz. Nici macar de altii facuta. Eram copii prea cuminti 🙂 Eu stau la casa. Copiii erau si sunt imprastiati pe distante mari…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *