Copiii betoanelor – 24. Spectacol (partea întâi: Purceluşul Zeus)

chitara-siruri-de-caractere-wallpapers_10249_1920x1440Nu sunt un artist. Nu sunt un om al scenei. Nu ştiu să cânt – desigur, toate melodiile pe care le fredonez în capul meu sună cât se poate de bine, dar nu simt nevoia să-i impresionez şi pe cei din jur cu forţa vocalizelor mele. Nu ştiu să dansez – motiv pentru care ascult muzică house, trance, tehno, ambientală, rave, ritmuri pe care oricum te-ai bălăngăni se cheamă că simţi melodia. Cel mult, ştiu să scriu – şi nici meritul ăsta nu-mi aparţine pe deplin, căci scriu mai ales despre ce au făcut alţii (film, carte, istorie).

Totuşi, am cochetat cu teatrul în vreo două rânduri, încă de mic.

Prima dată s-a întâmplat la grădiniţă, în grupa mare. Rupându-mi mâna şi purtând ghipsul aferent pentru o perioadă semnificativă de timp, devenisem deja un fel de erou al cetei de puradei, iar şansa de a-mi consolida statutul a venit odată cu serbarea de Crăciun, când am primit rolul celui mai şmecher dintre cei trei purceluşi din piesa omonimă – ăla cu casa de piatră.

Cel mai convingător dintre purceluşi urma să primească titlul de prinţ al serbării şi să fie încoronat alături de prinţesă – care avea să fie stabilită de la bun început. Nici pe-atunci nu eram omul care să refuze o asemenea provocare, aşa că m-am mobilizat. Adică m-am dus la M. şi am rugat-o să-mi deseneze cea mai tare căsuţă de purceluş şi să-mi lucreze cea mai “vie” mască. Aici trebuie spus că M. se pricepea la toate: cânta (la voce şi la chitară), dansa, desena, picta, croia. Masca – una în relief, o frumuseţe – a procurat-o de undeva, a şters-o cu acetonă, apoi a pictat-o de mână, de-a transformat-o într-un cap veritabil de grohăitor simpatic. Apoi, cu ajutorul lui taică-miu, mi-a construit o căsuţă dintr-un carton mai tare decât zidurile din poveste, decorat cu tot ce trebuia: forme de piatră de râu, ţigle pe acoperiş, perdele la ferestre etc.

Cu aşa recuzită era imposibil să nu câştig inima publicului şi mâna prinţesei.

Un singur lucru n-am luat în calcul: poziţionarea în scena improvizată în sala de grădiniţă. M-am nimerit lângă un calorifer care duduia de căldură. Prin urmare, au început să mă treacă toate apele pe sub masca din plastic. Începusem să fierb la propriu şi lupul nu mai venea odată să facă inspecţia de cadastru. Când, în sfârşit m-am trezit cu el la uşă, eram atât de sictirit, încât mi-am spus replicile la repezeală, fără să-mi pese dacă se înţelegea ceva de sub mască, după care am dat să mă întorc în căsuţă, fără mai ocolesc decorurile, astfel c-am trecut direct prin perete şi mi-am dărâmat singur adăpostul. Cum ar spune cei de la BCR, am schimbat povestea – în cel mai nefericit mod posibil, lăsându-i pe bieţii purceluşi fără refugiu din calea lupului cel groaznic.

După un asemenea twist of fate, nu mai ştiu cine a fost încoronat prinţ – cred că lupul. Oricum, prinţesa de la grădiniţă a devenit mai târziu paraşuta liceului în care învăţa, astfel că n-am pierdut nimic.

Ulterior, una dintre pretenţiile mele de artist a fost să nu mai “prestez” lângă surse de căldură – rugăminte ce mi-a fost ascultată la următoarea ieşire la rampă.

Eram în şcoala primară, tot în prag de Crăciun, pregătind serbarea regulamentară. De data asta, într-un spectacol organizat cu toate clasele din anul respectiv, la fostul teatru de păpuşi din Bacău – o sală veche şi friguroasă. Aveam de recitat două strofe din pluguşorul-avanpremieră al Anului Nou şi, când mi-a venit rândul, am păşit la microfon şi am început să ur(lu) cu acelaşi patos cu care ur(l)am cu băieţii de la bloc.

De fapt, n-am apucat decât să (t)rag un Aho!, că m-am blocat, uluit de tunetul în care se transformase vocea mea (capabilă să se facă uşor auzită de la natură, fără alte improvizaţii), amplificată de microfon şi de instalaţia de sunet calibrată total aiurea. Dintr-un colţ, un nene de la tehnic flutura deja frenetic din mâini să vorbesc mai încet, drept pentru care următorul Aho! a fost inofensiv ca un trăznet căzut la capătul lumii. A fost rândul învăţătoarei să reacţioneze, suflându-mi să nu fiu chiar atât de moale şi să recit mai cu forţă. După alte două versuri, eram pierdut printre tonalităţi, aşa c-am tras aer în piept şi am dezlănţuit tunetele şi fulgerele lui Zeus peste bieţii muritori înfofoliţi din teatru. Vorba aia, mai bine să fie nişte decibeli în plus, decât să trebuiască…

Oricum, nu mi s-a părut să fi deranjat pe cineva; când se adună în grupuri mari, am observat că oamenii intră sub stăpânirea spiritului de turmă şi răspund cu atât mai bine cu cât stimulii sunt mai puternici. Singurul care făcea notă discordantă, fiind separat de gloată, era nenea de la tehnic, ai cărui umeri plonjaseră deja în adâncuri, trădând neputinţa.

Odată ce-am isprăvit, entuziasmat de prestaţia mea, am făcut stânga împrejur – ignorând un anume fir ce se insinua printre picioare – şi m-am retras în spatele scenei. Am simţit o uşoară jenă la un picior, am văzut cu coada ochiului cum trag ceva după mine, apoi microfonul a scos un vaiet atât de sfâşietor încât în incintă s-a lăsat liniştea. A urmat o secvenţă de film mut: stativul s-a prăbuşit pe scenă cu un pocnet infernal, judecând după norul de praf ridicat în aer, nenea de la tehnic a explodat într-un răget animalic, trădat de faţa-i schimonosită – dar eu nu mai auzeam nimic…

Aşa am înţeles că nu sunt făcut să fiu pe scenă. Locul meu e, mai degrabă, printre scaunele spectatorilor din faţa ei… Dar nici aşa nu a ieşit prea grozav.

Comments

  1. La gradinita am fost si eu print. Pentru ca eram doi printi in aceeasi sceneta, iar sabia era oricum imposibil de tinut in mana, colegul meu a “lucrat” cu o sabie cu beculete, iar eu cu un fel de fierastrau de lemn 🙂

    1. Doamne, visam zi si noapte la o sabie dintr-aia. Cand, intr-un final am primit-o, am dormit cu ea in pat o saptamana. Azi, unii ar numi asta fetis, dar atunci era bucuria sincera a unui plod crescut cu desenele animate Sabia Stelei.

    1. Doar a doua situatie mi-o asum. Prima data eram mult prea nervos ca sa-mi pese. Daca s-ar fi putut, cred c-as fi iesit si pe geam.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *