Copiii betoanelor – 25. Soarele muribund

frunze-de-toamnaCam pe vremea asta, la mijloc de octombrie, în curtea noastră venea toamna. Bine, bine, veţi spune, dar toamna vine peste tot, nu doar într-un loc anume, prins între blocuri. Aşa este, vă voi răspunde, dar în grădinile care împrejmuiau curtea de beton toamna avea un farmec aparte.

La prima suflare a toamnei, iarba, tufişurile şi copacii rugineau subit. Apoi încremeneau în această nemişcare pastelată şi fermecătoare, ca a unui soare îngropat între blocuri ce-şi trăia ultimele zile de strălucire. Întreg locul căpăta o aură gălbuie şi tremurătoare, iar în zilele înnorate părea că un gigantic bec aprins lumina colţul nostru de univers.

Un bec cu o voinţă proprie, care nu se stingea nici măcar noaptea, când copiii se duceau la culcare, dar pe care brusc îl găseai stins, într-o dimineaţă oarecare, când boscheţii şi copacii îşi lepădau subit frunzele pe pământ. Pe fundalul blocurilor se mai profilau doar braţele dezgolite ale trunchiurilor, la fel de triste ca filamentul defect al unui bec ars.

Dar noi nu ne întristam, căci natura ne oferea o altă privelişte încântătoare: covorul de frunze care acoperea tot: alei, maşini, grădini.

Cine nu visează, la un moment dat, să fie în centrul unei ceremonii fastuoase, unde să fie primit pe covorul roşu? Ei bine, an de an, toamna îi întâmpina pe copiii betoanelor cu un covor magic, în tainice ape aurii, arămii şi sângerii. Era o clipă de poveste, unică şi, la fel ca oricare altă clipă, efemeră – căci gospodarii blocului ieşeau la treabă: din boxa unuia apărea un grozav aspirator de frunze cu funcţie de suflare integrată, altul punea în funcţiune un tocător de resturi vegetale electric pentru crengi groase şi, în câteva ore, aleile şi maşinile sclipeau de curăţenie. Curtea îşi relua aspectul dezolant, de beton răcit de toamnă, însă nu ne supăram: cei doi vecini erau aceiaşi care, an de an, când lumea renăştea primăvara, reparau şi vopseau banca pe care ne ţineam sfatul popular, împreună cu stâlpii de rufe ce ne serveau ca porţi de fotbal, scoţând de-nu-ştiu-unde pistoale de vopsit şi suflante cu aer cald indispensabile din inventarul unor oameni pricepuţi la toate.

În plus, de grădini nu se atingea nimeni.

Acolo era teritoriul nostru. Pe covorul moale şi primitor făceam tumbe şi salturi, ne luam la trântă ori ţineam concursuri de tras la poartă, căci frunzele protectoare ne îngăduiau o îmbătătoare libertate de mişcare. Abia spre final de octombrie, când vegetaţia dădea inevitabilele semne de înfrângere şi putreziciune, strângeam toate resturile într-un maldăr uriaş, porneam un foc înspăimântător şi dansam drăceşte prin fumul înecăcios.

Părea că între blocuri se desăvârşea ritualul ultim al trecerii în nefiinţă a unui soare muribund, care-şi dădea ultima suflare în rotocoale de fum.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *