Copiii betoanelor – 26. Spectacol (partea a doua: Căldura teatrului)

centrala-ferroliNu sunt artist. Nu sunt un om al scenei. Cu toate astea, am ieşit la rampă de vreo două ori. Iar acolo, în lumina reflectoarelor, am înţeles că locul meu e – mai degrabă – în rândurile spectatorilor. Prin urmare, am coborât şi mi-am găsit un loc în public… Dar nici aşa nu a ieşit prea grozav.

Primul contact cu teatrul l-am avut nu cu mult timp înainte (sau după?) Revoluţia din ’89. Nu, nu vreau să insinuez că acele zile… hmm, ciudate… au fost o lovitură de teatru, ci mă refer la o scenetă pe care am văzut-o la televizor, cu Mitică Popescu în prim-plan: Danga langa. Îmi amintesc că mă scurgeam încet-încet de pe canapea, topit de râs.

Apoi timpul a trecut pe fast-forward şi următoarea experienţă teatrală s-a produs în gimnaziu (sau primul an de liceu?), când am luat parte la o vizionare în grup – cu clasa – a piesei pentru copii Hoţul de mărgăritare, jucată de trupa de actori a teatrului Bacovia din Bacău.

Eram la vârsta la care e greu să-ţi stăpâneşti atomii şi moleculele care-ţi definesc fiinţa, aşa că mă aşteptam la un dezastru de proporţii, ca toate celelalte acţiuni de grup şcolar la care luasem parte până atunci. Şi începutul se anunţa promiţător: ne-am strâns câteva clase de elevi într-o sală întunecoasă şi friguroasă şi… ne-am pus pe aşteptat. Degeaba am strigat entuziasmaţi tradiţionalul Hai începe!, apoi l-am urlat din toţi rărunchii – nici cortina nu se trăgea, nici atmosfera nu se încălzea. La un moment dat, amorţită de frig, întreaga ceată a amuţit. În aer se vedea suflarea şi nimic, nici măcar un zumzet liniştitor al cazanelor cu combustibil solid, nu tulbura liniştea. Din spatele cortinei a apărut un fel de arlechin şi piesa a început brusc. Scena s-a dezvăluit inundată de lumină şi ultimul gând înainte de a mă lăsa prins în poveste a fost mirarea că oamenii aceia nu erau şi ei încremeniţi de frig. Cine ştie, poate că teatrul n-avea decât o singură sursă de căldură şi aceea destinată scenei…

Piesa a fost un succes total. Întreaga gloată gălăgioase a fost redusă la o singură fiinţă, care nici măcar nu mai respira de emoţie şi de dorinţă de a afla deznodământul poveştii. Zile-n şir după aceea am discutat despre piesă şi, la următoarea ocazie care s-a ivit, biletele s-au epuizat într-o clipită. Noua piesă (Visul unei nopţi de vară), însă, a fost o dezamăgire profundă. Aceeaşi echipă de actori a pus în scenă o adevărată parodie sexuală, capabilă doar să plictisească până şi cei mai răzvrătiţi hormoni ai spectatorilor puberi.

Aşa că o altă piesă de teatru n-am mai văzut. Nici la teatrul din Bacău, nici în altă parte. Se părea că teatrul nu era pentru mine – nici pe scenă, nici printre spectatori. E drept, lupta n-a fost pe deplin pierdută, căci mi-am găsit refugiul în film, dar, pentru o bună bucată de timp, n-am mai călcat într-o sală de spectacole. Abia spre jumătatea facultaţii am regăsit pasiunea pentru teatru, graţie unei piese jucate la Naţionalul ieşean de acelaşi Mitică Popescu şi regretatul Ştefan Iordache.

La teatrul din Bacău n-am mai ajuns. Sunt curios cum mai arată şi dacă sala e la fel de friguroasă. Nu doar teatrul ca artă s-a dezvoltat între timp, ci şi tehnologia care să-l aducă mai aproape de spectatori. Acum există centrale termice cu gazeificare performante [cu randament cu 10-15% mai bun decât cazanele tradiţionale cu combustibil solid, datorită posibilităţii de includere a hidrocarburilor uşoare din lemn în procesul de ardere – gazeificarea propriu-zisă], ca să nu mai vorbesc de modernele pompe de apă cu circuit subteran şi surse geotermale. Căci numai arta nu este suficientă pentru a aduce la viaţă cu adevărat o sală de spectacole.

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *