Doamna Luminița

lanternAcum trei ani, când M. s-a stins, şocul pierderii ei a fost amplificat de completa necunoaştere a rutinei cerute în astfel de împrejurări. În parte pentru că nici taică-miu şi nici eu nu mai fusesem implicați direct într-un moment asemănător, dar mai ales pentru că aveam senzația că drama pe care o trăiam era de neînchipuit şi ne era imposibil să vedem dincolo de ea. Aşa ne-am trezit într-o dup-amiază toridă de început de august, cu un corp neînsuflețit într-un spital în care nu era loc pentru el [nu ştiu dacă astăzi e la fel, dar pe-atunci, în Spitalul Județean Bacău, un bun cetățean avea voie să moară doar între orele 08.00 – 16.00, cât era deschisă morga; defunctul cu tupeul de a deceda în afara orelor de program regulamentar era izgonit te-miri-unde prin clădire, să-şi caute un loc mai răcoros în care să petreacă noaptea], singurul care ne putea ajuta fiind… portarul. Căci numai el ştia pe cineva, care ştia pe altcineva capabil să-i administreze lui M. nişte injecții ca să reziste până la venirea zorilor izbăvitori.

A fost degradant şi umilitor pentru M. – şi singura soluție pentru noi de a părăsi spitalul pentru a ne îngriji de cele necesare înmormântării. Am intrat, dezorientați şi îngroziți, în magazinul unei firme de servicii funerare, unde am avut marele noroc să o întâlnim pe Doamna Luminița. Ne-am agățat de ea cu toată disperarea acelor clipe şi femeia ne-a luat practic de mână şi ne-a călăuzit prin negura următoarelor două zile. În tot acest timp, zâmbetul n-a părăsit-o niciodată – la fel cum nu ştiu s-o fi părăsit nici în anii ce-au trecut, când, pe lângă pomenirile obişnuite, soarta ne-a mai încercat o dată, la moartea unui frate al bunicului – la fel cum n-a părăsit-o nici deunăzi, cât a pregătit reunirea lui V. cu M.

În împrejurări acest fel, percepția noastră a lumii se deformează şi tindem să credem că nimic nu este mai presus de necazul nostru – situație în care, pe de o parte, e greu să mai distingem ce se cuvine şi ce nu, iar pe de altă parte devenim vulnerabili oricăror stimuli care exploatează fragilitatea noastră emoțională. Acest ultim aspect este exploatat cu precădere la înmormântări de către diverşi terți, de la firmele de pompe funebre până la cerşetorii care iau cu asalt cortegiile funerare din cimitire. Spre cinstea ei, şi marea noastră uşurare, Doamna Luminița a găsit echilibrul între toate aceste elemente şi a dus relația noastră dincolo de simplul acord comercial dintre cumpărător şi vânzător. Luând asupra ei toate chestiunile materiale ce țin de ducerea unui om la groapă, ne-a lăsat celorlalți timp să jelim şi să ne luăm la revedere de la cei plecați, insuflându-ne totodată sentimentul firescului, al normalității vieții omului pe pământ.

Doamna Luminița a trecut prin sute şi mii de momente asemănătoare. Nu pot decât să-mi închipui forța ei interioară, ce-i permite să ia parte activ la necazul fiecărei familii îndoliate, doar ca apoi să o ia de la capăt cu acelaşi zâmbet cald şi sincer pe buze. O singură dată am simțit propria ei tristețe, atunci când mi-a spus că i-ar plăcea ca oamenii să apeleze la ea şi când nu e o înmormântare la mijloc. N-a durat mai mult de o fracțiune de secundă, însă am înțeles adevărata putere a femeii, dincolo de rezistența în fața morbidității: puterea de a simți sincer pentru toți cei cu care vine în contact, capacitatea de a lua asupra ei o parte din tristețe şi de a alina suflete.

Fără Doamna Luminița am fi fost, fără îndoială, şi mai slabi în fața necazurilor. Sper să putem răsplăti, cândva, cumva, acest sprijin, la justa lui valoare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *