Elysium (2013)

220px-Elysium_Poster

Filmul: Elysium
O producţie: SUA, 2013
Gen: Sci-Fi
Durata: 1h 49min
Regia: Neill Blomkamp
Actori: Matt Damon, Jodie Foster, William Fichtner, Sharlto Copley, Alice Braga, Faran Tahir

 
Despre ce e vorba?
În anul 2154, Terra cunoaşte o schimbare radicală: cei mai bogaţi oameni locuiesc pe o staţie spaţială de pe orbita Pământului, într-un paradis luxuriant artificial, în timp ce restul populaţiei este practic abandonată pe planeta transformată în ruină. Pentru cei “de sus”, viaţa înseamnă un trai idilic, cochetând cu nemurirea (datorită unei tehnologii medicale extrem de avansate), în timp ce pentru cei “de jos” este o luptă continuă pentru supravieţuirea în condiţiile condiţiile mizere ale lumii secătuite de resurse, ori pentru a pătrunde în universul privilegiat al staţiei spaţiale.

Un fost deţinut, Max (Matt Damon) este aruncat în prima linie a conflictului dintre bogaţi şi damnaţi, odată cu un accident de muncă, în urma căruia este expus unei cantităţi foarte mari de radiaţii periculoase – singura modalitate de vindecare fiind instalaţiile medicale sofisticate de pe Elysium. Aceeaşi nevoie disperată de a ajunge pe staţia spaţială o are şi Frey (Alice Braga), prietena din copilărie a lui Max şi mama unei fetiţe suferind de leucemie în stadiu terminal.

Din nefericire pentru cei trei, paza staţiei spaţiale este însărcinată secretarului Delacourt (Jodie Foster), o femeie lipsită de scrupule, a cărei armă este Kruger (Sharlto Copley), un mercenar aflat mereu în aşteptarea unui motiv pentru a ucide.

Cine, ce şi cum joacă?
Personajele nu sunt unul dintre punctele forte ale lui Elysium, în pofida unei distribuţii redutabile (Damon, Foster, Fichtner, Copley). Divizat între drama unui… popor, să zicem, condamnat la o viaţă printre ruine şi drama a trei oameni tineri, cărora le este practic interzis dreptul la viaţă, scenariul nu reuşeşte să confere profunzime niciuneia dintre aceste perspective.

Ca urmare a unui accident stupid, Max află că mai are doar cinci zile de trăit, iar Frey este o mamă singură, obligată să asiste neputincioasă la agravarea bolii fetiţei – dar niciunul nu emană emoţia necesară pentru a câştiga publicul de partea sa. Singurul care trezeşte o reacţie oarecare, mai puţin prin postură şi mai mult prin modul curios în care vorbeşte, este Kruger… Limbajul stâlcit este şi semnătura personală a “câinelui de pază” de pe Elysium, secretarul Delacourt jucat de Foster, în timp ce William Fichtner îl interpretează pe arhitectul sistemului electronic al staţiei orbitale – prestaţii de calitate, fără multe de reproşat, dar care nici nu ies în evidenţă prin ceva anume.

Cum mi s-a părut?
Ingredientele succesului unui film sci-fi nu sunt chiar foarte simple. În primul şi în primul rând, o minte creativă trebuie să propună ceva nou faţă de lumea care ne înconjoară; mai mult decât atât, viziunea sa trebuie să aibă la bază idei coerente, care să-i ofere consistenţă. Tocmai la acest capitol extrem de important Elysium o dă în bară.

Limbaj: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226
Violenţă: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226
Sex: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226
Alcool, droguri: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226
Acţiune: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226
Suspans: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226
Dramă: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226
Umor: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226
Imagine: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226
FX: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226
Muzică: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226
Atmosferă: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226

Ideea centrală a filmului – din cauza unei planete epuizate, bogaţii lumii şi-au creeat un paradis propriu pe orbita Pământului – este lipsită de orice susţinere: nu aflăm nimic despre motivele care au dus la asemenea situaţie radicală; deşi este un proiect spaţial de anvergură, staţia spaţială este singură pe cer, nu se vede niciun semn al tehnologiei care să fi făcut posibilă asemenea realizare; dacă Elysium este izolată în văzduh, acelaşi lucru se poate spune despre Los Angeles la suprafaţa planetei, metropola părând a fi singura formă de existenţă a umanităţii (deşi, pe Elysium, universalitatea este la putere, cu un secretar al cărui accent oscilează între franceză şi germană, în timp ce preşedintele Patel este exponatul unor indieni altfel absenţi; de asemenea, păsăreasca lui Kruger are reminiscenţe scoţiene sau irlandeze). Într-un final, toţi pământenii devin cetăţeni elysieni, iar asta este – desigur – un lucru bun, chiar dacă nu este deloc clar dacă asta va duce la suprapopularea staţiei orbitale, ori la “vindecarea” Pământului, caz în care iarăşi ne întrebăm de ce a mai fost contruită Elysium.

Genul acesta de poveste superficială împiedică spectatorul să se conecteze pe deplin la universul lui Elysium. Colac peste pupăză, când într-un film sci-fi – cu oameni capabili să construiască o staţie spaţială, cu toate implicaţiile ei, inclusiv zboruri de rutină pe orbită şi înapoi – două navete ieşite în spaţiu sunt distruse de un simplu individ cu o bazooka sofisticată, aflat pe Pământ, credibilitatea peliculei este pusă la grea încercare.

Efectele vizuale nu sunt suficiente pentru a lua ochii şi a distrage atenţia de la scenariul plin de găuri, cu atât mai mult cu cât secvenţele de luptă, atâtea câte vedem, sunt filmate cu o cameră de mână extrem de tremurătoare.

Concluzia
Aclamat pentru District 9, Neill Blomkamp, scenarist şi regizor al lui Elysium, n-a mai avut aceeaşi inspiraţie. Pentru publicul comercial, filmul este o realizare spectaculoasă, cu actori dovediţi, însă – pentru cunoscătorii genului – povestea din Elysium are pur şi simplu prea multe scăpări pentru a câştiga ataşamentul spectatorului.

Per ansamblu: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226

Personal, lumile paralele din Upside Down mi s-au părut mult mai interesante, atât ca idee, cât şi ca realizare artistică.

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *