Emperor (2012)

EmperorImediat după încheierea războiului (WW II) din Pacific, forţele americane îşi încep perioada de ocupaţie a Japoniei, conduse de liderul suprem – generalul Douglas MacArthur (Tommy Lee Jones), una dintre cele mai proeminente personalităţi ale vremii. Intriga se declanşează în momentul în care aflăm că generalul este însărcinat cu acuzarea a 30 de criminali de război niponi, printre care – posibil – şi împăratul Hirohito. MacArthur se consideră un favorit clar la noul mandat de preşedinte al Statelor Unite, astfel încât achitarea lui Hirohito ar stârni antipatia opiniei publice şi a politicienilor de la Washington. Totodată, condamnarea împăratului ar periclita serios procesul de reinstaurare a păcii şi de reconstrucţie a Japoniei… Ca un adevărat comandant, MacArthur transferă dificila sarcină de a lua o decizie pe umerii subordonatului său, generalul Bonner Fellers (Matthew Fox), care primeşte doar zece zile pentru a desfăşura o anchetă laborioasă.

După primele 15 minute de film, devine evident că, în Emperor, prim-planul îi aparţine lui Fellers. Demersul pentru determinarea gradului de implicare a lui Hirohito în deciziile care au scris istoria conflictului din Pacific se transformă într-o iniţiere a occidentalului Fellers în atât de delicata mentalitate asiatică. Din păcate, însă – atât pentru personaj, cât şi pentru film în ansamblu –, Fellers trebuie să-şi reconcilieze propriile frământări, stârnite de o relaţie mai veche cu o tânără studentă niponă. Americanul este năpădit de flash-back-uri mai mult sau mai puţin romantice, amintiri ce impulsionează complet neaşteptat ancheta cerută de MacArthur. Pentru un film istoric, cu un deznodământ dinainte cunoscut, nu e chiar cel mai indicat mecanism narativ. Cu excepţia câtorva scene, dramatismul şi tensiunea emoţională din Emperor sunt neglijabile, iar idila celor doi redundantă.

Marele plus îl constituie rolul lui Tommy Lee Jones. Chiar dacă MacArthur este doar un personaj secundar pentru cea mai mare parte a filmului, ultimele 15 minute din Emperor – întâlnirea faţă-în-faţă cu Hirohito – sunt savuroase. Interpretarea lui Jones îl face pe MacArthur la fel de exuberant ca-n cărţile de istorie (de la statură şi gesturi, până la faimoasa pipă), iar întrevederea cu Hirohito este într-adevăr întâlnirea împăraţilor a două lumi diametral opuse. Încălcând scandalos eticheta curţii nipone, MacArthur îi întinde mâna lui Hirohito şi îi cere ajutorul pentru a reconstrui Japonia, căci numai războinicii desăvârşiţi pot înţelege adevărata valoare a păcii.

Emperor oscilează între devotamentul absolut al naţiunii nipone pentru împăratul său, care a făcut posibilă capitularea a milioane de oameni, şi capacitatea americanilor – prin generalul lor – de a-şi impune ocupaţia asupra japonezilor mândri. Cu toate acestea, filmul încheie prin a lua cumva partea americanilor (într-un spirit Go, Yankees! cam prea evident în informaţiile de final), stricându-şi puţin imaginea de povestitor al unei realităţi istorice.

Din acest motiv, plus divagaţiile de factură romantică amintite mai sus, Emperor nu-şi atinge întregul potenţial. Cu ajutorul lui Jones/MacArthur şi cu o dramă istorică mai bine construită, Emperor ar fi putut fi cu adevărat bun.

Comments

  1. a trecut un an, nu pot să cred… e incredibil cum timpul se așează tăcut peste toate! 🙁 toate bune și multă lumină acolo, în întuneric!

  2. Filmul ata chiar as vrea sa-l vad ! Nu numai pt ca imi place subiectul razboiului din Pacific, dar si pt ca imi place Tommy Lee Jones si ma tenteaza ideea de a-l vedea maimutarindu-l pe gen MacArthur, dar si pt ca recenzia ta mi-a placut atat de mult, asa cum e ea scrisa, (dincolo de opinia specifica prezentata in ea), incat o asemenea recenzie chiar ma indeamna sa cred ca merita sa ma straduiesc si eu sa pun acest film in lista filmelor de vazut.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *