Fin

finOrice poveste bună are un incipit tentant, o intrigă surescitantă, o acțiune captivantă, un climax încărcat de adrenalină şi un deznodământ imprevizibil.

Inclusiv conform acestei teoretizări, povestea lui V. nu este una bună.

Încă de la bun început a fost evident că povestea lui nu va avea succes la public. S-a născut în, după unii, cel mai prost moment posibil. Spre exemplu, dacă procesul tehnologic al conceperii copiilor n-a cunoscut schimbări majore de câteva ere geologice încoace, ştiința aducerii pe lume a copiilor a evoluat semnificativ: investigații ample pentru monitorizarea permanentă a sarcinii, exerciții şi tehnici pentru naşterea propriu-zisă, naşteri induse ori asistate prin cezariene (o practică larg contestată, însă, pentru specificul ei contra naturii) şi, mai nou, un număr tot mai mare de proceduri chirugicale in utero. Cu toate acestea, în România anului 1988, şi – mai precis – la Bacău, circumstanțele venirii pe lume a unui copil nu difereau prea mult de ceea ce se întâmpla, cu aceeaşi ocazie, pe vremea apărătorului de țară şi cuceritorului de femei Ştefan cel Mare. O comparație forțată, recunosc, dar îndreptățită de facilitățile rudimentare disponibile într-un spital de provincie. Dacă ne gândim că V. a avut tupeul să vină pe lume cu cordonul ombilical strâns înfăşurat în jurul gâtului, într-o noapte în care medicul său şi al lui M. petrecea regulamentar la o nuntă, lăsând femeia însărcinată pe mâinile unor moaşe cu experiență limitată şi, mai ales, temătoare în a-şi deranja superiorul de la distracție – este limpede că V. a sosit printre noi avându-l alături, poate, doar pe Dumnezeu.

Deci, din start, povestea lui V. nu a interesat nici măcar personalul medical de specialitate.

În continuare, intriga poveştii a trezit atenția doar celor strict implicați în evenimente. Căci, în afara familiei, pe cine interesează lupta pentru viață a unui copil rămas cu retard sever încă de la naştere?… Măcar cât să înțeleagă că un om cu o minte aparent înceată şi care nu se poate exprima prin vorbe, rămâne totuşi un om – cu nevoi, cu drepturi, cu demnitate.

Ca atare, prea puțini, foarte puțini, o mână de oameni cu o empatie şi un altruism în fața cărora nu pot simți decât cea mai sinceră recunoştință, au fost capabili şi dornici să urmărească îndeaproape desfăşurarea evenimentelor, ani cu foarte multe chinuri şi umilințe, presărate ici-colo cu momente rare de bucurie. O sarcină asumată de bunăvoie, o sarcină înfiorătoare, într-o lume abrutizată, cu repere morale tot mai estompate, în care individul este învățat să evite ori, dacă nu, să se implice numai cât să arate cu degetul şi să ia în batjocură. În lumea platformelor de socializare şi a interconectivității, paradoxal, oamenii sunt din ce în ce mai puțin vizibili. Dincolo de convenții şi uzanțe, e tot mai greu să vezi persoana, să descoperi ființa. Şi dorința de a o face este cu atât mai palidă cu cât o poveste precum a lui V. nu înseamnă decât o degradare continuă, a lui şi, inexorabil, a celor din jurul său.

Ca atare, în povestea lui V. e greu de identificat un punct culminant. Evenimentele au ajuns la paroxism în 2012, când, după un chin de câțiva ani, M. a fost răpusă de un cancer ciudat, zămislit din consumul nervos colosal al mamei nevoite să lupte zi de zi, timp de un sfert de secol, pentru demnitatea fiului debil, a familiei şi a ei însăşi? Sau apogeul a fost atins acum, în 2015, când M. şi V. s-au reunit dincolo de mormânt?

O femeie în puterea vârstei şi un tânăr cu suflet de copil, fără nici cea mai mică pată, au murit – după 27 de ani în care s-au căznit, împreună în cea mai mare parte a timpului, să existe şi să trăiască normal într-o lume nepregătită pentru aşa ceva. Este acesta apogeul sau deznodământul poveştii lui V.? O stare de confuzie capabilă doar să deruteze şi să îndepărteze publicul.

Aşadar, povestea lui V. nu este o poveste bună, nici măcar frumoasă. Dar, prin forța împrejurărilor, este singura în care ne-am regăsit cu toții, părinți, copii, bunici – şi nimeni nu i s-a sustras şi nu a renunțat la luptă până când V. însuşi n-a hotărât să-şi accepte sfârşitul. Indiferent cât de dureros ar fi pentru cei rămaşi în urmă, supliciul lui V. s-a încheiat şi sufletul său, chinuit o viață întreagă de neputința de a înțelege sau a fi înțeles de propriii semeni, şi-a găsit liniştea – poate într-o altă lume, în care ființele sunt perfecte pentru simplul fapt că există.

Fin.

Vpic

Epilog. Soarele apune peste cimitirul pustiu, încălzind cu ultimele puteri crucile care-şi întind umbrele lungi. Lângă unul dintre morminte, o mamă îşi ține fiul de mână. Zdrahonul acesta, mai înalt cu două capuri decât femeia, pare speriat de avioanele care desenează săgeți albe pe cerul senin şi răscolesc tăcerea locului cu tunetul reactoarelor. Avioanele bazei aeriene din apropiere au zi de exerciții. Femeia priveşte în ochii tineri, liniştindu-i: zburătorii salută în felul lor bucuria revederii celor doi, care îi va face nedespărțiți pentru totdeauna. Tânărul se înveseleşte şi el, apoi mamă şi fiu încep să-şi spună lucruri rămase nerostite o viață. Nu se aud cuvinte şi siluetele lor nu lasă umbre în asfințit.

Comments

  1. Condoleante. A decedat chiar asa de rapid dupa diagnostic, chiar fulminant. Eu am avut un vecin al carui fiu, in prealabil cunoscut sanatos, a decedat la 19 ani la numai 6 luni dupa ce a fost diagnosticat si el cu un cancer testicular agresiv de genul caruia care este deja metastazat in organe si spatii vitale la momentul diagnosticului insa care intr-un corp relativ tanar nu creeaza semne premonitorii sau dezechilibre decat cand este deja prea tarziu. Cand tu ai zis prima oara ca V are cancer testicular eu m-am gandit la cazul cunoscut de mine, insa am sperat ca V fiind un om special, poate va avea un tip de cancer testicular mai banal, din acela mai comun si cu prognostic mult mai bland, asa, ca sa existe echilibru in lume. Insa V a fost special si exceptional pe de-ntregul. Poate din punctul meu ingust de vedere asa din afara asta nu o fi echilibrat sau just, insa dintr-o perspectiva interioara fiziologica naturala a lui V, el chiar a fost un om integru si echilibrat pe de-ntregul, chiar daca asta pare oarecum asa paradoxal sau noua din afara ne-o aparea ciudat, nedrept,
    bizar. (Ma refer desigur mai mult la corp ca totusi nu ma pricep la suflete plus doar cei dragi si apropiati pot simti asa mai bine sufletul cuiva, eu nu as indrazni.)

    1. Rareori esti atat de zgarcit cu cuvintele, dar cand o faci, pui punctul pe i.

      Mi s-a parut mult mai echilibrat decat la moartea lui M. Faptul ca totul s-a petrecut atat de repede si V. n-a mai trecut prin chinurile pe care le-a suportat M. (si inclusiv ultima lui zi a fost linistita) i-a adus o mare alinare. Insa, pe de alta parte, e din ce in ce mai singur acolo la Bacau, si asta nu e o bucurie prea mare.

      Dar sper ca lipsa asta de optiuni sa-l apropie mai mult de Flippy si de Bob, fiindca toti trei au nevoie unul de celalalt.

    1. Multumesc.

      Din pacate, pierderea ireparabila a survenit cu 27 de ani in urma, in momentul acela decisiv al nasterii lui V.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *