Hugo (2011)

O aventură cinematografică în adevăratul sens al cuvântului.
Hugo este un film de totul sau nimic. Ori te laşi vrăjit de lumea fermecătoare pe care o construieşte, ori refuzi seducţia cadrelor în mişcare şi începi să cauţi lipsuri, spulberând astfel magia şi descoperind un film plictisitor.
Hugo Cabret este un copil orfan, ce trăieşte în zidurile unei gări din Parisul anilor ’30, atras de misterul ce pluteşte asupra morţii recente a tatălui său şi a unui automaton rămas moştenire… Relativ suficiente elemente pentru o intrigă captivantă şi cu sens. Doar că, la un moment dat, firul narativ apucă o cu totul altă direcţie şi spectatorul nu mai ştie ce se vrea de fapt.

Urmărind Hugo strict din perspectiva unei acţiuni care, odată începută, trebuie să ofere şi o rezoluţie, având totodată şi coerenţă în desfăşurarea sa, este posibil să-ţi pierzi la un moment dat răbdarea.
Dar cheia acestui film este să-ţi ignori propriile aşteptări şi să te laşi pradă viziunii cinematografice a lui Martin Scorsese – aflat la primul film family-friendly al carierei sale impresionante. Şi ce viziune ne propune marele realizator de film!
Hugo este o aventură cinematografică în adevăratul sens al cuvântului. În universul excepţional realizat al Parisului anilor ’30 (vezi şi Midnight in Paris) trăiesc personaje în tuşe simple, aşa cum sunt în orice poveste: Inspectorul, un fel de căpcăun ridicol, ce trimite copiii orfani la orfelinat (Sacha Baron Cohen), tânăra şi frumoasa florăreasă (Emily Mortimer – Our Idiot Brother, Shutter Island), bibliotecarul înţelept, albit de timp şi istorie (Christopher Lee – Lord of the Rings, Star Wars Episodes II & III), muzeograful pasionat de ceasuri şi mecanisme (Jude Law – Contagion) sau unchiul beţiv (Ray Winstone – London Boulevard, King Arthur). Iar printre acestea descoperim personajele principale – sărmanul Hugo Cabret (Asa Butterfield), cu nişte ochi albaştri irezistibili, şi frumoasa Isabelle (Chloe Grace Moretz) – gravitând în jurul lui Papa George (interpretat ireproşabil de venerabilul Ben Kingsley). Peste această lume plină de culoare, planează misterul unui automaton defect, găsit cine-ştie-unde, şi al trecutului aproape îngropat al bătrânului, care se dovedeşte a fi George Melies, primul realizator de film francez.
Hugo are capacitatea de a te arunca într-o lume a lui, cu tristeţi şi bucurii – dar feerică [mi-ar fi plăcut să îl văd în 3D], o lume în care violenţa nu există, în care ni se spune clar cât de binefăcătoare sunt cărţile [un mesaj grozav pentru copiii de astăzi, din ce în ce mai lipsiţi de repere valabile] şi în care oamenii, în esenţa lor, nu pot fi răi.
Într-un final, Hugo este un film pentru mari şi mici, deopotrivă. Primii vor descoperi o poveste cu parfum de Hans Christian Andersen, iar ultimii – o lume idilică, aşa cum astăzi nu mai este. Iar pentru cei aflaţi undeva la mijloc, ca mine, Hugo este transpunerea pe marele ecran a viziunii unui alt creator de universuri virtuale – Syberia lui Benoit Sokal. Alături de Grim Fandango, Syberia (I & II) este unul dintre jocurile speciale din copilăria mea – primul pentru care am făcut efortul de a cumpăra CD-urile originale…
Risc să devin nostalgic, aşa că mai bine închei. Vedeţi Hugo, jucaţi Syberia – şi descoperiţi lumile lor fantastice.

Comments

  1. Probabil e un film de vizionat in weekend…pe timpul zilei…pare un film relaxant si o sa-l trec pe lista viitoarelor filme de vazut!:) Dorina

  2. Eu asa il vad…film de zi, nu de seara :)) Seara merge un thriller, drama…de astea! cel putin la mine 😛 Dorina

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *