Insidious (2011)

Într-un apartament nou, mare şi gol – pe trei sferturi nemobilat – merge la fix un film cu o casă bântuită. Doar aşa, ca să ştii la ce să te aştepţi…
De la bun început, Insidious este un omagiu adus pieselor clasice ale genului horror: genericul aminteşte de creaţiile marelui Hitchcock, iar desfăşurarea acţiunii duce cu gândul la Poltergeist. Ceea ce e un lucru bun, dat fiind că – în ultima vreme – horror-ul e asimilat tot mai mult cu creaturi CGI reuşite sau nu prea. Desigur, într-un film cu o casă bântuită, nu puteau lipsi fantomele plăsmuite tot dintr-un calculator, dar principalele momente de tensiune sunt construite prin jocuri de lumini şi umbre, cadre din diverse unghiuri şi răbufniri acustice.
Insidious reuşeşte pe alocuri să te facă să tresari (pentru mine au fost numai două astfel de momente), însă ritmul se pierde spre final, când pare că, odată cu personajele, filmul rătăceşte şi el într-un tărâm îndepărtat al producţiilor mediocre – cel puţin, specimenul de diavol copitat şi cu faţa roşie este de-a dreptul grotesc, în comparaţie cu subtilităţile care-l preced, încât îşi pierde toată credibilitatea.

Dacă aveţi nevoie de un motiv să vă aruncaţi în braţele cuiva, Insidious e pretextul perfect. Îşi face treaba pentru care a fost gândit: te sperie [la urma urmei, a fost scris şi regizat de aceeaşi echipă responsabilă pentru Saw şi Paranormal Activity], te face să te întrebi dacă n-ai şi tu prin dulap vreun schelet de care nu ştii – însă, overall, are acelaşi impact ca o nălucă, de care uiţi în secunda doi.

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *