Jack the Giant Slayer (2013)

Jack-the-Giant-Slayer-PosterDin nou o poveste reinterpretarea şi adaptarea pentru marele ecran a unei poveşti binecunoscute: de data aceasta, basmul popular Jack şi vrejul de fasole. Din varianta literară (cea mai cunoscută versiune aparţinând lui Joseph Jacobs), Jack the Giant Slayer păstreză motivele de bază – băiatul de la ţară care intră în posesia unor boabe fermecate, din care creşte un vrej uriaş, legând pământul de un tărâm magic, unde trăiesc fiinţe uriaşe – şi transformă povestea furtişagurilor lui Jack (care fură de la uriaşi pentru a-şi asigura traiul pentru sine şi mama sa văduvă) într-o epopee a salvării unei prinţese frumoase şi a unui întreg regat din ghearele răului.

Ca în mai toate filmele de gen, intriga este subţire (orice aluzie la ceva mai profund este lăsată… “în aer”) acţiunea complet previzibilă, iar personajele unidimensionale şi lipsite de subtilităţi (pentru fiecare în parte, este clar că prinţesa trebuie salvată, ori regatul apărat, ori tronul acaparat cu orice mijloace, ori omenirea distrusă – niciun personaj nu are nici cel mai mic moment de dubiu existenţial). Noroc, însă, că Jack the Giant Slayer nu se ia niciodată în serios. Filmul este colorat, presărat cu umor (cu mai mult sau mai puţin gust), personajele hilare, astfel încât totul capătă patina inofensivă a poveştilor pentru copii.

De la un capăt la celalălt (114 minute de peliculă), Jack the Giant Slayer este o explozie de CGI-uri, potenţate de apariţii umane cel puţin curioase: Nicholas Hoult în rolul lui Jack, eroul de conjunctură timid, mai timid şi decât un zombi meloman; Ewan McGregor în rolul lui Sir Elmont, păstrează dorinţa de dreptate a “vechiului” cavaler Jedi Obi Wan Kenobi, ridiculizând-o însă cu o frizură stupidă;  Stanley Tucci este Roderick, uzurpatorul în faţa căruia nu ştii dacă să tremuri de frică ori de râs, la vederea strungăreţei uriaşe; Ian McShane este regele hiperprotector şi mereu grav, prin urmare gata să facă alegerea cea mai proastă pentru măritişul fiicei sale; într-un final, Bill Nighy este vocea inconfundabilă a uriaşului Fallon.

Deopotrivă bune şi rele, serioase în demersul lor, personajele par mai degrabă prinse într-o joacă de copii, McGregor şi Tucci lăsând mereu impresia că sunt gata să facă din ochi, complice, către aparatul de filmat (3D, format care – iarăşi – nu-şi prea justifică existenţa) şi spectator. Dând (mult) în mintea celor mici, s-ar putea ca Jack the Giant Slayer să nu fie pe placul devoratorilor de aventuri tolkien-jackson-iene, dar cu siguranţă este mult mai distractiv decât alte producţii văzute recent.

Jack the Giant Slayer este un film uşurel, în nota comercială a genului – doldora de efecte speciale şi zero profunzime emoţională –, care nu va supăra pe nimeni dacă nu va avea o continuare.

Comments

  1. Chiar sambata l-am “cumparat”. Urmeaza sa ma uit maine la el. Mie imi plac genul acesta, uneori e nevoie si de filme mai slabute pentru a aprecia adevaratele capodopere.

  2. Eu acum ma holbam la Oz The Great and Powerful. E sub sau peste Jack? (desi Sam Raimi va fi intotdeauna primul cand vine vorba de a alege intre filmele mai multor regizori).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *