Slănic Moldova – Note de călătorie

car_on_road-wallpaper-1024x768Life is a journey…

Închid laptop-ul şi vocea din web a radioului necunoscut tace. Îi ia locul vocea din bord a radioului, în timp ce părăsim centrul de închiriere maşini. Vom zgândări puţin munţii, încercând să găsim în mijlocul lor perla Moldovei.

Ca pe un şirag, localităţile se rânduiesc ascultătoare pe firul drumului, dar călătoria începe cu adevărat abia la Bacău. Timp de 18 ani, aici a fost punctul zero al plecărilor care mi-au deschis, puţin câte puţin, lumea: drumeţiile către tărâmuri de vis, cu grupurile de elevi ai bunicii mele, unde nu conta dacă erai în clasa a patra (ca ei) sau nici măcar la creşă (ca mine); drumurile aşteptate cu nerăbdare luni în şir, către marea scăldată de soarele arzător al verii de pe litoral; fugile de-acasă, în trenuri prăfuite gonind în noapte către zorii unei iubiri de adolescent; aventura unei vieţi, începută pe malurile Bistriţei şi terminată pe plajele Marilor Lacuri… Fiecare plecare din Bacău e începutul unei călătorii; aproape fiecare ieşire din Bacău înseamnă o punte de trecut, un pod de traversat, spre alte tărâmuri, lumi şi oraşe.

Şoseaua trece prin mici sate de munte, risipite prin văi, adunate în jurul firului care le leagă de civilizaţie. Aşezări mici, cu nume de legendă; văd o ţărancă zdravănă, ştergându-şi mâinile bătucite de muncă de şorţul trecut pe dinainte, cu chipul înăsprit de capriciile muntelui, dar cu ochi blânzi şi albaştri, privind din poarta hanului unde trag toţi călătorii pe care noaptea i-a prins pe aceste meleaguri; îi primeşte pe toţi cu bucurie, omenindu-i cum se cade, moldoveneşte, şi tot omul o cunoaşte – femeii cu palme butucănoase îi spune Cireşoaia; aşa i-a rămas numele aşezării, din negura vremii şi până astăzi – un sat mic, cu oameni vechi, pe drumul Slănicului.

Oraşul-staţiune se dezmorţeşte timid, sub cele câteva raze de soare ce-au început să apară. Tăcere. Pe trotuarele înguste şi denivelate sunt câţiva oameni, iar vuietul maşinii pare că sfâşie liniştea unui colţ de lume uitat între munţi. Nu vreau să tulbur aerul proaspăt, imaculat, de pădure, aşa că las maşina într-o parcare şi iau la picior calea izvoarelor. Sunt aproape singur pe aleea pietruită, dar regăsesc o bucurie de prea mult timp uitată – şoaptele apei, bolborosind peste pietre, tăind necontenit în peretele de stâncă, foşnetul pădurii de necuprins, picurul tremurat al izvoarelor cu iz de fier. Mi-e dor de munte, mi-e dor să urc pe cărări întortocheate, mereu mai aproape de cer…

Spectacol unicat al naturii, aproape neştiut dincolo, printre claxoane, betoane şi frâne de autobuz. E atât de trist că nu ştim să preţuim ceea ce avem. Oraşul-staţiune-fantomă decade tot mai mult în uitare şi indiferenţă. Lângă mine, o punte şubredă, roasă de vreme, ducând la o casă din lemn părăsită, a cărei uşăse leagănă alene, mâncată de ani şi cari. Prin geana de lumină care pătrunde înauntru se văd interioarele abandonate, podeaua găurită, înşelătoare, incapabilă să mai susţină altceva decât nălucile care se încolăcesc din praful atotstăpânitor. Resturile unei civilizaţii muribunde, strânse ca într-un cavou dărâmat, la picioarele căruia râul susură vesel, frângând în apele lui razele unui soare tot mai îndrăzneţ, într-un freamăt continuu de argint viu şi nemurire. Undeva, în amonte, tot sub un pod, un bărbat îşi spală maşina în firul de apă cândva neprihănită.

Pentru natură, aşa cum e ea – mereu simplă, primitoare şi revigorantă -, aici e de venit oricând. Pentru oameni, aşa cum tot mai mulţi dintre ei devin – tot mai înguşti, respingători şi obositori -, aici e de venit numai înweekend-uri sau de vreo sărbătoare. Eu am fugit de oameni; îmi plac mai mult aceşti locuitori simpli, liniştiţi, trăind o viaţă de captivi în monotonia idilică a acestor locuri.

Locuri cu perle de natură la suprafaţa pământului şi perle de sare în adâncurile lui. La câţiva kilometri de Slănic, şi după alţi trei de galerie încolăcită în subteran, salina de la Târgu Ocna îşi dezvăluie minunăţiile. Din nou, e zi de lucru, aşa că vizitatorii sunt puţini, păşind sonor pe podeaua de sare şlefuită. Mii de metri pătraţi de caverne, sclipind leneş în lumina artificială, albă. Într-un colţ de candelabre, se deschide tainic bisericuţa Sfintei Varvara; o oază de lumină şi căldură, absolut de necrezut aici, la 240 de metri în adâncuri. Lângă un jilţ de sare pietrificată, o umbră se închină în tăcere către icoanele care grăiesc în suflet. În această lume, minunile se găsesc în cele mai nebănuite locuri…

* * * * *

Munţii au rămas de mult în spate, cu podoabele lor, ce aşteaptă iar şi iar să fie redescoperite. În faţă, firul şoselei se pierde într-o pâclă deasă, dincolo de care linia orizontului e de mult pierdută. Tovarăşii mei de drum, veniţi tocmai din Irlanda pentru o scurtă vacanţă de Paşte, se declară fericiţi. Aventura lor a început căutând pe net nu doar bilete de avion ieftine către România, ci şi o variantă de transport acceptabilă, odată ajunşi în ţară. Au găsit pe fmnrent.ro o ofertă de închiriere maşină Hyundai Accent, au rezervat-o şi iată-i acum la mii de kilometri de casa lor adoptivă, redescoperindu-şi fascinaţia pentru locurile de baştină.

Life is a journey.
Viaţa e – într-adevăr – o călătorie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *