O raită prin munţi

Am lipsit zilele astea, pentru o scurtă fugă la Sovata.
Nimic spectaculos legat de staţiune – faţă de ultima dată (am făcut o scurtă oprire acolo în 2010, în drum spre Sighişoara), şi-au pus la punct drumurile şi parcările cu plată; [ceea ce nu m-a scutit, totuşi, de un nene cu ecuson şi o discuţie despre cum am parcat eu maşina cu două roţi dincolo de linia de demarcaţie a hotelului şi, prin urmare, trebuie să plătesc 12 RON pentru 24 de ore… Drept răspuns, am urcat-o cu două roţi si pe trotuar – faptul că hotelul n-are suficiente locuri de parcare nu e problema mea (deşi, la cât costă camera la Danubius, ar trebui să-mi dea de gândit); dacă nu-i convine, să-l cheme şi pe vreunul de la primărie, să se ultragieze şi el despre cum am încălecat eu bordura proaspăt pusă.] în rest, nimic schimbat, acelaşi aspect dezolant al oricărei staţiuni montane aflate în fereastra mohorâtă dintre vară şi iarnă.
Hotelul – de departe cel mai bun pe care îl poate oferi Sovata în acest moment, însă departe de cele patru stele pe care le afişează. Are toate elementele (n-am “verificat”, totuşi, piscina) care-l îndreptăţesc să se pretindă în această categorie, însă îi lipsesc acele finishing touches care să desăvârşească lucrarea.
Adevăratul punct de interes al excursiei l-au constituit Cheile Bicazului – în două ipostaze complet diferite.
Mai întâi la plecare – joi noapte. Vreme rece (-2 grade în Chei) şi cer parţial senin. Printre norii sparţi, luna aruncă o lumină albă, poleind pereţii de stâncă. Singur în penumbra sălbatică, opresc lângă micuţa cascadă de la poale. În momentul în care cobor din maşină, aerul tare de munte mă izbeşte ca un alt perete, nevăzut. Sting farurile şi noaptea cade ca o cortină. Vuietul apelor repezi răsună până departe, la stâncile din fundal, ce se înalţă drept se cer, ca nişte colţi de fildeş. Urletul unui lup singuratic ar completa pe deplin acest tablou în care omul nu-şi are locul… Revin în maşină şi încep urcuşul curbelor strânse. De fiecare dată când parbrizul îmi dezvăluie magnifica panoramă a munţilor adormiţi, simt un fior pe şira spinării.
Apoi la întoarcere – tot noaptea, dar sâmbătă. Aceeaşi temperatură scăzută, însă de data aceasta ninge. Nori grei adastă pe culmile împădurite, pe care coroanele troienite ale copacilor le profilează pe pânza nopţii. De data aceasta opresc sus, înainte de a începe coborâşul, lent şi chinuitor, pe firul şerpuit şi firav al drumului, ce luptă fără izbândă împotriva zăpezii necontenite. Zgomotele maşinii sunt înfundate, pătura de omăt, deşi încă subţire, absoarbe orice sunet. Undeva, jos, Bicazul îşi prăvăleşte încă undele reci, dar parcă a tăcut cu totul. Nu se aude nimic, nu sunt lupi, nu sunt oameni, nu este nimic dincolo de raza de lumină a farurilor pierdute în linţoliul alb.

Ori de câte ori treci prin Cheile Bicazului, n-ai cum să te fereşti de combinaţia unică de admiraţie şi puţină teamă care te cuprinde…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *