Povestea adevărată a unei fete imaginare 14

Crash
A doua zi veni cu soare şi lumină, alungând zbuciumul nopţii. În casa Laurei plutea o acalmie stranie şi fata plecase la şcoală fără să dea ochii cu niciunul dintre părinţii ei. Pe drum, îşi fixase obiectivele zilei: să iasă cu Adino şi, apoi, să reziste cât mai bine valului de furie şi reproşuri pe care l-ar fi declanşat distracţia ei nevinovată.
Orele trecuseră încet, plictisitor, în timp ce privirile absente ale Laurei nu urmăriseră decât chinuitoarea mişcare a acelor ceasului de perete, numărând clipele rămase până la revederea cu Adino. Într-un final, pauza venise firesc şi Laura găsi că lucrurile merseseră mult mai bine decât la ultima lor întâlnire. Tânărul venise cu acelaşi aer degajat, voios, încercând să înlăture orice urmă de stânjeneală a fetei. Ea renunţase la comportamentul naiv de şcolăriţă, astfel că stabiliseră uşor să se reîntâlnească la sfârşitul orelor, tot la statuie, iar apoi să meargă la cofetărie…
După ultimele cuvinte, Laura îl sărutase iar, fugar, de data asta pe obraz – şi Adino primise atenţia cu un zâmbet de satisfacţie. Înainte de a pleca, tânăra observase că el era echipat pentru fotbal – era rândul celor de la 11C să treacă prin tortura lentă a orei de română, aşa că băieţii o puseseră ad-hoc de un meci cu o clasă de-a zecea, care avea atunci sportul.
E prea frumos afară, ca să-mi termin creierii înăuntru, cu maniacu’ ăla…
Era o afirmaţie justă, ştia, şi Laura dăduse resemnată din cap, în semn de afirmare. Simţind dorinţă nespusă a fetei, Adino o îndemnase să rămână, fiindcă n-ar fi fost singură în clasa imaginară ce se forma oră de oră, din elevii care preferau cursurile în aer liber, la o ţigară, celor din clase – la tablă. Rezistenţa fusese mai slabă decât se aşteptase oricare dintre ei, astfel că acum băieţii erau pe teren şi ea îi urmărea, îl urmărea, la umbra plopilor sub care perechi îndrăgostite, fete cu ochi visători şi grupuri de rebeli neînţeleşi savurau fiecare plăcerea vieţii de liceu.
Meciul decurgea bine şi echipa lui Adino nu dădea niciun semn c-ar fi luat vreodată jocul în serios. Cei de-a zecea erau mici şi răi, jucând cu încrâncenarea adevăraţilor stăpâni ai terenului, pentru care situaţia se întorsese brusc, când îi găsiseră pe Andrei şi pe Cezar la una dintre porţi. Ultimul spânzura ca un liliac, atârnat cu capul în jos de bara transversală, poziţie din care le vorbise ca unor pitici:
Ora asta jucaţi cu noi sau v-apucaţi de baschet. Noi luăm poarta asta.
Scăpaseră câteva comentarii, dar înăbuşit, printre dinţi, fiindcă atitudinea celuilalt, ca şi cum întreaga scenă era cea mai firească din lume, nu mai lăsa loc de refuz. Acum, puştii erau cu ochii în soare, la propriu şi la figurat, căznindu-se să înţeleagă ceva din jocul absurd, în care echipa adversă se apăra cu un singur om şi trimitea patru în atac, portarul şuta la poartă direct din careul lui şi părea imposibil să le dai gol.
Fiecare juca pentru el, în cel mai haotic mod cu putinţă, lucru pe care Adino nu l-ar fi acceptat niciodată într-un meci cu miză. Dar cheful prietenilor săi de a-şi dovedi talentul îi convenea, oferindu-i acoperirea să încerce tot felul de şmecherii şi să o distreze pe Laura. O văzuse rămânând pentru el, cu alte două colege de clasă, aşa că-şi permitea câteva ştrengării. Nu marcase niciun gol – nici n-avea cum, fiind singurul om, în afara lui Andrei, care mai ţinea apărarea; însă nu scăpa nicio minge, exasperându-i pe ceilalţi, care ba se împiedicau de el, ba iroseau şuturile în portar… Cu gândurile aiurea, Adino abia avu timp să se ferească de torpila ce-i trecu vâjâind pe la urechi.
Vezi, câteodată e de preferat să n-ai capul pe umeri, se auzi, calmă, replica din spate.
Adversarii aveau soarele în ochi, astfel că Andrei încolăcea tot felul de mingi în careul advers, pentru criminalele sărituri la cap ale lui Cezar sau Dorin. Dacă nu erau eficiente, cel puţin contau la impresia artistică. De data asta, unul ciupi mingea din zbor, atingând-o abia cât s-o devieze pe lângă portarul derutat, într-un gol salutat cu urale şi tumbe.
Laura începu să râdă şi ea de feţele plouate ale pierzătorilor. Soarele, vremea senină, distracţia, colegii, toate îi luau gândurile de la atmosfera grea de acasă. Acum se bucura de aer şi de prostiile băieţilor, după ore aveau să rămână doar ei doi… Până la urmă, era mulţumită. Chiar şi acasă, ştia cum să scape de ai ei: ştia că maică-sa urma să facă o criză, dar tot aşa avea să-i treacă pân’ la urmă, căci ei n-o să-i pese; o să se închidă la ea în dormitor şi o să ia iar nişte tablete din cele primite de la Ela, care făceau gălăgia să dispară şi o aruncau într-o lume frumoasă, numai a ei,
Va urma.

Comments

  1. exact cu cine nu e cazul, icoana (pictata pe carton) Adino-Fat Frumos, (asta a propos si de ce scriam eu despre functiile lui Fat Frumos la mine pe blog, care, in ciuda zvonurilor medievale europeene, NU o includ, totusi, pe aia de a forma cuplu-sexual romantic in scop obisnuit reproductiv, si nici macar in scop nereproductiv homosexual, cu nimeni, el fiind de fapt structural un arhetip primar hermafrodit cu orientare asexuala, iar functional avand anumite caracteristici specifice utile pe care inca nu m-am apucat sa le descriu, deoarece wikipedia e momentan in greva, dar mai am timp si nici nu prea am chef de Fat Frumos in clipa asta, deoarece nici macar nu m-am decis pe ce loc sa il plasez in ierarhia arhetipurilor primare dupa utilitate, si deja suspectez ca nu va fi pe locul 1, nu ca as fi suparat pe el, dar asa am impresia intuitiva in clipa asta, e posibil sa ma razgandesc dupa ce citesc mai multe despre diversele arhetipuri primare cunoscute descrise pana acum pe wikipedia)

  2. Modern este sa lasi contextul dramatic sa evolueze singur, asa cum ai facut cand se certau parintii Laurei.Sau sa iei incipitul si sa-l multiplici,sa intervii in actiune si sa retezi conflictul,sa omori personajul si sa-l invii in secventa urmatoare,sa schimbi polaritatea, etc.La nivel de scriitura orice este posibil.cititorul are propriile lui teorii despre orice.dar ce intrebari are? ce sms-uri?

    1. Nu sunt un fan al beletristicii moderne (aka cea a zilelor noastre), pentru ca nu-mi plac asemenea artificii si “taieturi de montaj”. Prefer ca firul narativ sa se desfasoare firesc, de la sine, pe unul sau mai multe planuri. Pornind de la premisa asta, brodez pe marginea unei noi idei pe care o am pentru fata imaginara – deoarece, repet, actuala poveste a urmarit cu totul alt scop. Toate elementele secundare (flash-uri cu viata de liceu, background-uri ale personajelor) nu sunt decat simpli vectori meniti sa o duca pe Laura din punctul A in punctul B. Odata indeplinita sarcina, nu mai conteaza (motiv pentru care Adino ramane la stadiul fiintei de carton, iar noi nu mai aflam care este noua “ierarhie” din familia Laurei, dupa conflictul de care am aflat).

      Revenind la modernism, dupa ce-am reusit sa ating o oarecare independenta financiara, avand posibilitatea sa-mi urmaresc mai indeaproape interesele intr-o librarie, m-am orientat in special catre volume de memorii si jurnale de calatorie (daca vrei, am sa detaliez intr-o insemnare ulterioara preferintele mele) – fiindca singura alterare a realitatii este perceptia autorului.

      P.S. SMS?

  3. realitatea este tot atat de interpretabila ca si opera de arta.Ce anume povesteste Laura despre tine, asta este important.linia ei dreapta sau franta nu intereseaza pentru ca este ca si cum ai face o marioneta sa calatoreasca jur imprejurul tau.sigur o insemnare cu preferintele ar fi binevenita.cititorul este un consumator de finaluri fericite

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *