Prietenii din vis

light-in-the-darkPrima excursie la care-mi amintesc să fi participat s-a întâmplat când aveam trei ani. Bunica mea, pe-atunci învăţătoare, m-a luat cu ea la Borsec, împreună cu elevii ei. Mi-aduc aminte că eram fascinat de puzzle-ul de buzunar al unuia dintre băieţi şi că dormeam alături de bunica mea într-un pat mare.

Pentru că eram un ţânc, eram întotdeauna trimis la culcare înaintea celorlalţi. Bunica mea dădea stingerea elevilor şi abia apoi venea în cameră, alături de mine. Era o încăpere mare, neprimitoare, într-o cabană de munte, masivă, butucănoasă, cu obloane grele la geamuri, care nu erau mai niciodată trase – astfel încât, fără o sursă de lumină, noaptea aduce o beznă totală în fiecare cameră. Stăteam aşa, pe întuneric, dârdâind între aşternuturile reci, până când venea bunica, şi ea mă găsea de fiecare dată speriat şi aproape scâncind.

Într-o seară, după ce învăţătoarea vorbise cu câţiva elevi mai mari să aibă grijă de restul [bunica mea a avut o chemare incontestabilă pentru lucrul cu copiii; în zecile de ani cât a lucrat în învăţământ, a fost îndrăgită şi ascultată de nenumărate generaţii de elevi; chiar şi astăzi se mai întâlnesc pe stradă, oameni în toată firea, bătrâni de-a dreptul, şi respectul n-a dispărut din ochii învăţăceilor de altădată], am mers împreună la culcare. Eu m-am băgat în aşternut, iar bunica a întârziat cât să deschidă obloanele ferestrei de lângă pat; prin geamul astfel eliberat au pătruns razele unei luni pline, care a luminat încăperea ca pe un reflector.  Apoi ea s-a aşezat lângă mine şi mi-a spus povestea Soarelui care, obosit după o zi de veghe asupra lumii, s-a dus şi el să se odihnească, lăsând în urmă paznici de nădejde, Luna şi Stelele. De aceea ele luminează mai slab, ca să nu tulbure somnul oamenilor şi tuturor vieţuitoarelor, dar să poată vedea totodată tot ceea ce se întâmplă pe pământ. Dacă în vreo altă noapte avea să mă cuprindă iar frica, nu trebuia decât să privesc spre cer, unde mereu aveam să găsesc un paznic care să vegheze asupra mea.

Din acea seară nu mi-a mai fost frică să merg singur la culcare. Până venea bunica mea, stăteam întins în pat, cu ochii spre cer, minunându-mă de lumina lunii şi de pâlpâirea stelelor. Şi, nu ştiu cum, se făcea dimineaţă dintr-odată, iar eu eram vesel şi pregătit pentru o nouă zi de giumbuşlucuri.

De curând i-am cumpărat lui Flippy un proiector Disney cu senzor şi, la un semn al micuţei, camera ei se transformă într-un univers magic cu steluţe şi personaje din desene animate. Bucurându-mă de fericirea ei şi de liniştea cu care adoarme alături de prietenii ei fantastici, mi-am adus aminte de proprii mei prieteni din vis.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *