Prins

prins-petru-popescu-copertaPetru Popescu (1969)
[…] Un popescu, până atunci ca toţi popeştii, a fost citit, deodată, cu sufletul la gură. Stăteai de vorbă cu un profesor universitar – pe biroul lui era Prins. Îţi comandai un costum la croitorul din cartier, între foarfece şi degetare – Prins. Studentele între ele, vai, ah, oh, Prins (George Pruteanu). Cu primul său roman, Prins, Petru Popescu a făcut senzaţie, ca un hippy care ar fi apărut la un congres PCR (Alex. Ştefănescu).

Din referinţele critice pe care le-am citit despre acest roman, îmi închipui că povestea inginerului lui Petru Popescu a fost ceva nemaivăzut la vremea lui, în plină eră comunistă. Astăzi, însă, nu reuşesc să-mi dau seama unde se ascunde spectacolul acestui roman.

Prins este introspecţia unui bărbat în floarea vârstei – un inginer cu o identitate, altfel, nedefinită –, confruntat cu spectrul morţii după ce află că este în stadiul terminal al unei boli incurabile. Acest nou parametru al existenţei contrastează radical cu întreaga viaţă a inginerului de până atunci, astfel încât bărbatul caută un sens al acestui sfârşit inexplicabil. Căutarea sa culminează cu o mistuitoare şi disperată poveste de dragoste, dar sensul morţii rămâne mai departe ascuns.

Paradoxal, părţile cele mai interesante ale romanului sunt descrierile diverselor decoruri care constituie fundalul tumultului emoţional al inginerului. Petru Popescu este un scriitor al oraşului, fapt cât se poate de evident în peisajele urbane pline de forţă pe care le evocă autorul. Altfel, adâncimea lumii interioare a personajului principal riscă să-l arunce pe cititor într-o plictiseală de rău augur.

Pentru mine, Prins a reprezentat, în primul rând, un exerciţiu de răbdare şi perseverenţă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *