Războiul

Hassel CollectionSven Hassel (1953-1985)
Lumea cărţilor lui Hassel este sumbră, violentă, brutală şi, de multe ori, ticăloasă. La drept vorbind, ar fi fost greu să fie altfel. Au reuşit – spune el, referindu-se la întregul aparat hitlerist – să sugrume în noi tot ceea ce fusese cândva omenesc. Nu mai cunoşteam alt limbaj decât cel al armelor […] Violenţa existenţei pe care o duceam, tirania şi războiul anulaseră încetul cu încetul tot ceea ce sădise odinioară civilizaţia.

Formulată în fel şi chip – cu dezgust, cu revoltă, cu cinism, cu indiferenţă, cu disperare –, această cumplită constatare o fac toţi eroii lui Hassel, pe care cititorul îi va întâlni în paginile cărţilor. Morala lor e mai mult decât discutabilă, actele lor – în cea mai mare parte condamnabile. Niciunul dintre ei, însă, nu este un gangster din vocaţie. Niciunul dintre ei nu crede că bestialitatea este suprema virtute a supraomului arian, că a fi ostaş înseamnă, implicit, a fi călău. Niciunul dintre ei nu este hitlerist (în ultimă instanţă, nici chiar Julius Heide, militarul model, care avea să ajungă ofiţer în armata viitoarei RDG). Niciunul dintre ei nu visează la triumful celui de-al treilea Reich “milenar”. Dar au trăit şi s-au format în climatul de ură, de brutalitate, de rasism dezlănţuit al Germaniei naziste şi, într-un fel sau altul, au fost contaminaţi pe viaţă. Ucidem şi schingiuim oameni aparţinând altor naţionalităţi – spune la un moment dat Legionarul –, oameni împotriva cărora n-avem, de fapt, nimic, camarazi la fel cu cei alături de care păşim, când inamicul e de fapt între noi.

Pe acest inamic, pe cel adevărat, cititorul îl va găsi, îl va recunoaşte şi-l va urî parcurgând paginile cărţilor lui Hassel. Căci, în ciuda climatului inuman în care sunt constrânşi să trăiască, aceşti oameni nu s-au abrutizat complet, nu au alungat din ei orice sentiment cu adevărat omenesc şi – poate lucrul cel mai preţios – nu au încetat să se gândească la posibilitatea unei alte lumi, clădită pe temeiuri noi.

Dintre toţi cei 20.000 de soldaţi care au slujit în 27 Panzer Sonderregiment, în uniforma neagră de tanchist al unui regiment disciplinar, s-au întors doar şapte: casa unuia a devenit ospiciul de nebuni în care a fost internat; alţi doi au murit între timp de tuberculoză (ultimul în 1955); un al patrulea s-a întors în Köln doar ca să târâie un picior artificial pe străzi; trei au rezistat mai mult, dar cu organismul irecuperabil minat de friguri. Printre ei şi Sven Hassel. Supravieţuitorii. Restul au rămas să jaloneze cu oasele lor câmpurile de bătălie ale Poloniei, Rusiei, Greciei, Italiei, Franţei.

Din acest infern, Sven Hassel s-a întors cu vederea vătămată de explozia unei grenade cu fosfor, cu cicatrici pe corp, urme de schije, de gloanţe, de bâtă – şi cu un imens material de viaţă, pe care talentul său, tardiv descoperit, l-a prefăcut în cuvânt şi imagine. Aşa s-au născut, succesiv:

– Legiunea blestemaţilor (De fordømtes Legion, 1953)

– Blindatele morţii (Døden på Larvefødder, 1958)

– Camarazi de front (Frontkammerater, 1960)

– Batalion de marş (Marchbataillon, 1962)

– Gestapo (Gestapo, 1963)

– Monte Cassino (Monte Cassino, 1963)

– Lichidaţi Parisul (Likvidér Paris, 1967)

– General SS (SS-Generalen, 1969)

– Imperiul iadului (Kommando Reichsführer Himmler, 1971)

– Moarte şi viscol (Jeg saa dem dö, 1976)

– Drum sângeros către moarte (Glemt af Gud, 1977)

– Curtea marţială (Krigsret, 1979)

– Închisoarea OGPU (GPU-Fængslet, 1981)

– Comisarul (The Commissar, 1985)

Hassel a început să lucreze la un al 15-lea volum, demers întrerupt de moartea autorului (2012, Barcelona). Povestea ar fi urmat să se intituleze Minunata înfrângere (The Marvelous Defeat) şi să relateze ultimele zile ale războiului şi căderea Berlinului. Soarta manuscrisului neterminat este incertă.

Chiar şi în forma actuală, lipsită de final (aspect nu foarte relevant, întrucât firul narativ al cărţilor nu respectă cronologia războiului), seria de autor Sven Hassel este una dintre cele mai dramatice mărturii despre cel de-al doilea război mondial – cu tot ce are el mai cumplit, mai absurd, mai dureros, mai crud şi mai grotesc.

Comments

    1. L-am citit si pe Svejk, dar mi s-a parut subtire. Bine, si Hassel devine plictisitor cand descrie orgiile trupei sale, insa restul scenelor sunt de un dramatism puternic.

      1. P.S. Ideea din La Vita e Bella, de a transforma ororile unui lagar intr-o joaca de copii, mi s-a parut stupefianta. Un film deosebit de emotionant.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *