Rock of Ages (2012)

no Sex, hardly any Drugs and not enough Rock-n-Roll.
Nu sunt un fan al musical­-urilor şi nici al parodiilor. Nu e la îndemâna oricui să împletească un fir narativ atractiv şi coerent cu muzică şi numere de dans reuşite. Iar un simţ al umorului fin şi, totodată, înţepător e şi mai greu de găsit (astăzi, cel puţin).

Prin urmare, am fost puţin sceptic în legătură cu un rock-musical a la sfârşitul anilor ’80, al cărui principal punct de interes este Tom Cruise în pielea unui “zeu al rock-ului”. Ba chiar singurul motiv pentru care am văzut, până la urmă, Rock of Ages a fost lenea de a mai copia încă un film pe stick-ul de memorie.
Dar iată că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Sau, mă rog, s-a potrivit şi nu prea.
Asta pentru că Rock of Ages este un ghiveci de melodramă (prea) lungă jucată de personaje care de care mai colorate, împănat cu numere artistice surprinzător de reuşite şi asezonat cu puţin, neaşteptat de puţin rock – ceea ce sigur va dezamăgi pe fanii genului.
Dar, dacă-l priveşti din perspectiva sloganului său – Nothing but a good time –, filmul nu e foarte rău. Momentele muzicale sunt construite pe ideea oldies but goldies, iar actorii… Hmm, actorii şi personajele lor…
Primul meu remarcat este Russell Brand. Personajul său, Lonny, este întruchiparea perfectă a lui Aldous Snow (Get Him to the Greek) înainte de a deveni celebru: măscăriciul flenduros şi drogat prin bude mizere. Din acest motiv, rolul îi vine ca o mănuşă.
Apoi, piesa de rezistenţă a filmului este Stacee Jaxx, excentricul “zeu al rock-ului”, născut din contopirea burlescă a unui Axl Rose cu Jim Morrison şi Mick Jagger – în interpretarea electrizantă a lui Tom Cruise.
Chiar dacă la prima vedere, Stacee Jaxx te face să te întrebi oare câţi bani o fi primit Cruise ca să se prostitueze în asemenea hal, personajul are farmecul său indiscutabil. Pe lângă faptul că nimic din ce se vede pe ecran nu trădează cei 50 de ani ai lui Cruise, Jaxx este singura apariţie din film care beneficiază de ceva profunzime emoţională. Omul are o poveste şi se chinuie în felul său să o spună.
Răspunzător de (re)lansarea carierei lui Jaxx este Dennis Dupree, patronul Bourbon Club, unde “zeul rock-ului” va concerta pentru ultima dată cu formaţia sa, The Arsenal, lăsând band-ul pentru o carieră solo. Dupree este printre ultimii nostalgici ai rock-ului, iar modul său de a-şi exprima pasiunea – plete, băutură şi replici dubioase – este suprins de Alec Baldwin într-o manieră cât se poate de hilară.
Lista lucrurilor “de văzut” din Rock of Ages se încheie cu Malin Akerman, în rolul reporterului Rolling Stones a cărui tentativă de interviu cu excentricul Jaxx se încheie cu o reprezentaţie ex… sexcitantă pe acordurile melodiei I Wanna Know What Love Is.
În rest, în film mai apar Paul Giamatti (băiatul rău, ca întotdeauna) şi Catherine Zeta-Jones, alături de începătorii-naivii-îndrăgostiţii Diego Boneta şi Julianne Hough, doi adolescenţi cu vise de mărire în lumea muzicii.
În concluzie, Rock of Ages nu e un film prost, dar publicul aştepta mult mai mult de la el. Combinaţia de comedie, parodie, melodramă (ieftină) şi muzică nu va fi pe gustul tuturora, dar merge văzut – fie şi ca experiment.

Comments

  1. Nu sunt sigura, dar am impresia ca am vazut macar o parte din film. Nefiind genul care sa ma atraga, nici nu raman cu ceva in cap dupa vizionare. :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *