Skyfall (2012)

Skyfall Classic PosterDe la Sean Connery şi Roger Moore încoace, filmele cu James Bond pot fi definite în termeni foarte simpli: locaţii exotice, maşini de revistă, gadget-uri dubioase şi femei frumoase – în detrimentul unor coordonate esenţiale, precum o poveste inteligentă, antagonişti memorabili sau un personaj principal cu ceva mai multă adâncime.

Marele merit al ultimului intrat în costumul agentului 007 – Daniel Craig – este tocmai abordarea ceva mai serioasă şi mai dură, care păstrează totuşi rafinamentul marcă înregistrată al personajului. Dar, în afară de asta, în Casino Royale şi Quantum of Solace, Bond-ul lui Craig nu se abate cu nimic de la tiparul mult prea uzitat al băiatului bun pentru care niciun perete nu este prea gros, ori nici o urmărire cu maşini prea periculoasă dacă, în final, băiatul rău este prins – sau eliminat.

Abia în Skyfall personajul capătă adâncime, deoarece întâmplările care se petrec în jurul lui Bond – devenit, la un moment dat, simplu observator retras într-un paradis luxuriant – au neaşteptat de multe legături cu trecutul său ori al organizaţiei. Ceea ce face ca Skyfall să se ridice deasupra predecesorilor este întoarcerea la origini: 007 şi M. se confruntă cu o umbră din trecutul MI6, gadget-urile şi maşinile sclipitoare dispar şi absolut totul capătă o notă personală – inclusiv scenele de acţiune, ferite de invazia de CGI-uri atât de obişnuită în zilele noastre. Revenit din exilul autoimpus, Bond primeşte un pistol Walther PPK-S, a cărui descriere surprinde foarte bine ideea filmului: less of a random killing machine, more of a personal statement.

Adversarul lui Bond este Raoul Silva, un fost agent de cel puţin acelaşi calibru cu Bond, însă gone rogue şi transformat în mercenar, interpretat prea puţin convingător de Javier Bardem. Cu toate manierele sale, efeminatul Silva este mai puţin credibil decât “stânca” Anton Chigurh din No Country for Old Men. Dar, cumva, Skyfall funcţionează şi în aceste condiţii.

În alte roluri, venerabila Judi Dench, la ultima apariţie drept M., Ralph Fiennes – succesorul acesteia, şi Ben Whishaw în pielea şoarecelui de bibliotecă Q.

În concluzie, Skyfall nu este fără greşeală, suferă de stereotipurile predecesorilor săi (Bond are un rendez-vous amoros sub duş din simplul motiv că este un afemeiat, respectiva scenă având un aport zero la desfăşurarea acţiunii de ansamblu), dar plusul dramatic şi imersiunea ceva mai profundă în spatele măştilor consacrate îmbogăţesc semnificativ universul în care ne-am obişnuit să-l vedem pe James Bond.

Comments

  1. Mi-a placut si-mi place foarte mult Daniel Craig. Putin mi s-a parut cam lungit, adica fata de alte filme din serie nu m-a tinut asa in priza , concentrata pe urmatoarea faza. Am mai rontait un tortilla, o gura de suc, a fost ok 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *