Star Trek Into Darkness (2013)

STID_OneSheet_Fri_lxr12cOSVflEStar Trek este mai mult decât o foarte longevivă serie de filme (pentru micul şi marele ecran deopotrivă). Star Trek a devenit sinonim cu un univers distinct, în care mulţi pământeni coexistă şi astăzi. În consecinţă, un lucru trebuie lămurit din capul locului: seriile TV Star Trek: The Next Generation [remember mijlocul anilor ’90, duminică spre seară, când Alexandru Mironov prefaţa, într-o emisiune de un sfert de oră cu tematică SF, aventurile căpitanului Jean-Luc Picard şi ale echipajului său pe nava Enterprise] au fost parte integrantă din copilăria mea, făcându-mă curios în privinţa serialului original [născut la sfârşitul anilor ’60, în plină cursă a Americii pentru cucerirea spaţiului], am văzut, pe sărite, şi filmele de lung metraj din perioada ’80-’90 – dar nu sunt un trekkie. Spiritul Star Trek nu sălăsluieşte în mine, aşa cum nu pot simţi nici forţa cavalerilor Jedi.

Din acest punct de vedere, al profanului, marele merit al STID este uşurinţa cu care-şi atrage fani din rândul neiniţiaţilor în spiritul Star Strek. Filmul este o cursă de mai bine de două ore prin spaţiu (pe ruta Pământ – Kronos, neprimitoarea planetă a războinicilor klingonieni – Pământ), cu un ritm alert şi efecte vizuale remarcabile. În plus, majoritatea figurilor importante din iconografia Star Trek (căpitanul Kirk, Spock, Bones, Uhura, Scotty, Sulu şi Chekov) îşi păstrează appeal-ul, în interpretarea nou-veniţilor Chris Pine, Zachary Quinto, Karl Urban, Zoe Saldana, Simon Pegg, John Cho şi Anton Yelchin. Benedict Cumberbatch este Kahn, o forţă diabolică întrupată în om, fascinant în primul rând prin timbrul vocal de bariton. Kahn intră în scenă drept personajul negativ, dar apoi îl dezvăluie pe celălalt bad boy, amiralul Marcus (Peter Weller), iar cursul acţiunii se pliază pe cunoscuta zicală Duşmanul duşmanului meu este prietenul meu. Motivaţiile protagoniştilor devin confuze, derutând astfel şi privitorul.

Nu este un caz singular. La o privire ceva mai atentă, STID se transformă mai mult într-o tinichea strălucitoare la exterior, dar cam goală pe interior. Nu vorbim aici de “canoanele” universului Star Trek, de legile imuabile pe care niciun trekkie învederat nu le poate încălca, ori de faptul că internetul a tras rapid concluzia că STID este un remake după filmul din 1982 Star Trek: The Wrath of Khan, care nu se ridică la înălţimea originalului. În schimb, vorbim despre aspecte de logică, ori de bun-simţ elementar, care sar în ochi spectatorului, nu neapărat avizat, dar cât-de-cât inteligent. Nu-mi stă în obicei să divulg scene întregi, dar unele “scăpări” din STID parcă “sar calul”, chiar şi într-un film SF.

Filmul începe cu o aventură neavenită a lui Kirk şi a lui Bones pe o planetă primitivă. Deşi nu-şi justifică existenţa în “economia” filmului, faptul ar trece poate neobservat (şi atenuat de spectacolul vizual al lumii vulcanice), dacă toată tărăşenia nu s-ar sfârşi într-o navă Enterprise scufundată sub apă. ?!?!… Un film cu nave spaţiale rulează de numai câteva minute şi deja ne întrebăm ce caută o navă construită în spaţiu şi gândită pentru călătorii intergalactice pe fundul unui ocean. Întreaga “afacere” nu se putea rezolva de pe orbită, teleportându-i pe cei doi pe şi de pe suprafaţa planetei?… În plus, tras la răspundere pentru escapada sa, Kirk este acuzat că a interferat în evoluţia populaţiei indigene, comiţând păcatul capital de a-şi fi dezvăluit prezenţa prin incursiunea terestră per pedes. Dar, când ditamai namila zburătoare a coborât din ceruri şi a intrat în valuri, chiar n-a văzut nimeni nimic? Greu de crezut.

Urmează apoi un atac terorist asupra unei facilităţi top-secret a Flotei Stelare, drept pentru care amiralul Marcus îşi convoacă statul major într-o locaţie cât se poate de expusă, ofiţerii fiind atacaţi şi masacraţi de o singură navetă de luptă. Tras de păr.

Conflictul este gata să izbucnească, cu atât mai mult cu cât sunt implicaţi şi nişte klingonieni, moment în care pe Enterprise apare o domnişorică blondă (Alice Eve), fiica amiralului, a cărei singură treabă mai serioasă este să se lase admirată în lenjerie intimă de către chipeşul căpitan Kirk. Probabil puberii înverşunaţi de hormonii adolescenţei, şi ţinuţi departe de pornografia care înfloreşte pe internet, sunt un segment important al publicului-ţintă vizat de STID.

Într-un final, Kirk pare că moare. Şi subliniez pare, căci scena este atât de slab construită din punct de vedere dramatic, încât nu cred să existe cineva care chiar să creadă în moartea căpitanului. Este evident că o soluţie miraculoasă, de ultim moment, va transforma finalul într-unul fericit. Lucru care se întâmplă într-o manieră extrem de curioasă, avându-l ca protagonist pe doctorul Bones, care-şi încalcă un principiu etic ferm enunţat mai spre începutul filmului şi alege o soluţie extrem de complicată (prilej pentru regizorul J. J. Abrams de a pune în scenă o neverosimilă luptă aeriană), ignorând alternativa simplă şi firească de lângă el – la propriu.

Prin urmare, to boldly go where no man has gone before, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să ne suspendăm raţiunea şi să credem orbeşte în tot ceea ce ni se oferă pe ecran. O atitudine care descrie – din păcate – tot mai multe dintre filmele cu pretenţii de astăzi. Dacă scenariul ar fi fost cel puţin la fel de cizelat precum efectele vizuale, Star Trek Into Darkness şi-ar fi depăşit condiţia de aventură SF oarecum banală. Aşa, STID este mai mult o cochilie sclipitoare, dar seacă.

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *