The Lone Ranger (2013)

lone_ranger_ver12_xlg

Filmul: The Lone Ranger
O producţie: SUA, 2013
Gen: Western
Durata: 2h 29min
Regia: Gore Verbinski
Actori: Johnny Depp, Armie Hammer, William Fichtner, Tom Wilkinson, Helena Bonham Carter, Barry Pepper, James Badge Dale

 
Despre ce e vorba?
Călăreţul singuratic este un personaj devenit celebru prin câteva seriale şi filme de televiziune din anii ’30-’50. The Lone Ranger repovesteşte evenimentele care l-au transformat pe John Reid – călăreţul mascat – într-un simbol al justiţiei în Vestul sălbatic.

Licenţiat în drept, Reid (Armie Hammer) se întoarce în oraşul natal – Colby, Texas – pentru a prelua funcţia de procuror şi a-i aduce pe răufăcători în faţa legii. Totuşi, când fratele său Dan (James Badge Dale) este ucis cu sânge rece de infamul bandit Butch Cavendish (William Fichtner), Reid înţelege că unii criminali trăiesc mai presus de lege şi nu pot fi pedepsiţi decât de un proscris asemenea lor.

În condiţiile unei păci fragile între coloniştii americani şi triburile de indieni, ameninţate de interesele expansioniste ale unui magnat al căilor ferate (Tom Wilkinson), Reid se aliază cu un personaj straniu – Tonto (Johnny Depp), un luptător Comanche cu minţile cam rătăcite, al cărui singur scop este moartea lui Cavendish, ca răzbunarea pentru uciderea tribului său. Investigând circumstanţele morţii lui Dan Reid, cei doi înţeleg că liniştea în întregul Vest depinde de reuşita misiunii lor.

Cine joacă?
Pe lângă numele amintite mai sus, în roluri secundare şi fără să iasă prea mult în evidenţă apar Helena Bonham Carter (în rolul unei matroane de bordel, cu o proteză din fildeş în locul unuia dintre picioare – un personaj á la Tim Burton) şi Barry Pepper. Prin urmare, o pleiadă de vedete, într-un colos cinematografic care a costat aproape un sfert de miliard de dolari.

Cum mi s-a părut?
În 2003, Gore Verbinski a pus bazele uneia dintre cele mai profitabile francize cinematografice, Pirates of the Caribbean, inspirându-se dintr-un parc tematic Disney. Prima parte, The Curse of the Black Pearl (cea mai bună a seriei) a lămurit pe toată lumea că succesul filmului se datorează în mare parte improvizaţiilor lui Johnny Depp [al patrulea episod, On Stranger Tides, confirmând fără echivoc faptul că seria mai trăieşte doar din giumbuşlucurile actorului].

La o primă vedere, The Lone Ranger recreează condiţiile pentru succes: tonul filmului este stabilit chiar de la început, când un Tonto îmbătrânit este amplasat ca ornament într-o dioramă-gigant a Vestului sălbatic (aşadar, un décor tematic devine cadru de film); atracţia principală este iarăşi Depp, în pielea unui personaj ciudat şi tragi-comic; iar Verbinski îşi reia locul din spatele camerei.

Dar, pe măsură ce filmul se desfăşoară, devine evident că punctul slab al filmului este ritmul. Rulând timp de două ore şi jumătate, The Lone Ranger este descurajant de lung. Într-o perioadă în care majoritatea blockbuster-urilor au un ritm ameţitor, sprintând printre explozii de la început până la sfârşit, faptul că în The Lone Ranger este timp pentru flashback-uri din trecutul personajelor, iar protagoniştii au răgaz să respire, poate fi descurajant pentru unii. Cea mai bună dovadă este relaţia specială dintre Tonto şi calul Silver, a căror interacţiune devine, în mod bizar, mult mai consistentă decât relaţia dintre indian şi partenerul său uman.

The Lone Ranger îşi deapănă povestea cu migală, înfăţişând aspecte dure ale expansiunii către Vest, cum sunt munca titanică a imigranţilor asiatici în tabere de muncă mizere, ori masacrarea unui trib de indieni de către albi. Însă, în afara acestor cadre restrânse, personajele şi gesturile acestora au un caracter mai degrabă burlesc. Fiorosul (la început) Butch Cavendish se transformă în propria sa caricatură, iar Tonto este parcă rupt dintr-un film de desene animate, acţionând mai mult de dragul comicului, decât al verosimilului. Rezultă un fir narativ dezechilibrat şi împrăştiat, cu interludii hilare ori excesiv de brutale (vezi demonstraţia de canibalism a lui Butch), dificil de urmărit de la un capăt la celălalt al peliculei.

Limbaj: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226
Nimic revoltător pentru vremurile moderne; însă populaţia indigenă a acelor timpuri s-ar simţi în mod sigur discriminată. [Probabil s-ar simţi şi astăzi, dacă ar mai exista amerindieni nativi]
Violenţă: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226
Împuşcăturile inerente unui western. Totuşi, scena decimării unei cete de luptători Comanche, împreună cu inuendo-ul canibalic al lui Cavendish scot filmul din atmosfera family-friendly cu care ne-au obişnuit piraţii din Caraibe.
Sex: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226
Nu se cade ca un bărbat să o curteze pe văduva fratelui său mort, chiar şi când atracţia există de ambele părţi. Ori asta, ori personajele sunt… prea nespălate pentru intimităţi de felul ăsta.
Alcool, droguri: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226
Oamenii au fost întotdeauna ahtiaţi după îmbogăţire. Însă, conform tuturor standardelor în vigoare, pofta de înavuţire – oricât de contagioasă şi de periculoasă – nu poate fi considerată drog.

Concluzia
Un film prea lung – fapt care n-ar fi fost atât de evident, dacă acţiunea n-ar fi fost atât de dezechilibrată. Nu e de mirare că The Lone Ranger este un rateu de box-office, iar banii pe care i-a produs au venit, mai mult ca sigur, datorită prezenţei lui Depp în film.

Indianul Tonto este un personaj cât se poate de nostim, în ciuda unei mimici reduse la una, cel mult două expresii faciale. Dar, în esenţă, Tonto este doar o altă variaţiune a consacratului Jack Sparrow, pe care, la rândul lui, îl regăsim în numeroase alte apariţii ale lui Depp (The Mad Hatter, Willy Wonka, Barnabas Collins etc). O repetiţie care tinde să devină plictisitoare.

Altfel, The Lone Ranger este distractiv, ridicol şi suferind de multe lipsuri.

Nota per ansamblu: &#8226 &#8226 &#8226 &#8226 &#8226

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *