The Woman in Black (2012)

O altă fantomă neliniştită, o altă casă bântuită.
Dacă am stabilit de la bun început în ce gen se încadrează filmul, să trecem direct la plusurile şi minusurile acestuia – şi la rezultatul final al acestora adunate. Adică… invers: începem cu bilele negre, fiindcă mie mi-a plăcut întotdeauna să las prăjitura cea bună la sfârşit.

Din punctul meu de vedere, cea mai mare hibă a acestui film este personajul principal.
În primul rând, Arthur Kipps nu este credibil. Tânărul avocat, cu o soţie decedată şi un băieţel de câţiva anişori, este interpretat de Daniel Radcliffe – chestie care, oricum ai privi-o, nu prea se leagă, atâta vreme cât imaginea lui Radcliffe este încă a unui copil (Harry Potter). Saltul de la eroul unei copilării fantastice la tatăl văduv este disproporţionat, cu atât mai mult cu cât, la 23 de ani, Radcliffe nu inspiră prea multă maturitate.
În al doilea rând, Kipps nu este personajul principal uman care trebuie. Respectând convenţiile nescrise ale filmelor de gen, The Woman in Black ne lămureşte destul de repede că ţinta fantomei cu care avem de-a face sunt copiii, şi nu adulţii din jurul acestora. Prin urmare, Kipps, în loc de personaj principal, este de facto doar un instrument, prin intermediul căruia descoperim stafia femeii în negru, a cărei preocupare sunt copiii – care, paradoxal, constituie elemente secundare ale filmului. Practic, în mare parte din film nu facem decât să privim peste umărul lui Kipps, cotrobăind printr-o casă părăsită, scotocind printre hârtiile unei moarte, mult prea consumat de doliu şi anesteziat emoţional pentru a avea o reacţie credibilă la întâmplările şi apariţiile ciudate de pe domeniul Eel Marsh. O scăpare după părerea mea, fiindcă trecutul lui Kipps, îndurerat de pierderea cuiva drag, se împleteşte oarecum cu istoria stafiei, situaţie în care filmul ar fi putut explora mai în adâncime drama personajelor.
De aceeaşi lipsă de adâncime suferă şi Sam Daily (Ciaran Hinds – The Debt), unul dintre adjuvanţii lui Kipps. Cu un copil dispărut în circumstanţe atribuite aceleiaşi fantome, şi cu o soţie pe jumătate nebună de-atunci, Daily ar fi meritat explorat mai mult – dat fiind potenţialul actoricesc al lui Hinds.
DAR… The Woman in Black compensează prin două elemente majore: casa şi povestea propriu-zisă.
Eel Marsh House este un personaj în sine. Veşnic învăluit în ceaţă, la capătul unui drum înghiţit în răstimpuri de ape, domeniul este un adevărat tărâm al ororii. Dacă mă gândesc bine, Eel Marsh este una dintre cele mai bune case bântuite pe care le-am văzut. Aerul încărcat – vechi, decorurile încărcate – masive, greoaie, zgomotoase, istoria încărcată a locului – tragică… toate fac din Eel Marsh un loc neliniştitor, indiferent de zi sau noapte. Dacă, în Insidious, cinematografia inteligentă reuşea să transforme your average American house într-un cuib al paranormalului, în The Woman in Black detalierea unor elemente de décor este cea care creează perspective înfricoşătoare (vezi colecţia de jucării).
Cât despre povestea propriu-zisă, n-are rost să intru în detalii narative. Avem o fantomă şi o casă bântuită, care ne dau fiori în stilul “de modă veche” al filmelor horror, ceea ce – într-o vreme în care producătorii ne propun mai mult să vedem cât de mult sânge poate ieşi dintr-un om şi cât de departe poate ţâşni – nu e deloc rău. Finalul e cam tras de păr, în maniera specific-hollywoodiană, dar nu suficient cât să distrugă tot ce filmul a clădit în prealabil.
În concluzie, The Woman in Black nu e un film prost, dar nu este nici cel mai bun al genului (decorurile merită, însă, o menţiune specială). Povestea te face să te răsuceşti în scaun, dar parcă, la un moment dat, devine conştientă de propriile ei limite şi dă înapoi, pierzându-şi ritmul.

Comments

  1. Hmmm, povestea suna bine. Daca ar fi si o carte la baza ei pe care sa o citesc… :)))) Mie nu mi-a placut Harry Potter si personajul nu mi-e prea simpatic. Deci nu stiu daca as rezista sa vad un film cu el.:)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *