Turcia – Jurnal de călătorie: 10. Răsfăţ culinar

AntalyaPrimul lucru pe care l-am auzit când varianta de vacanţă în Turcia a devenit oficială a fost: Da, foarte fain. Ai să te întorci de-acolo cu trei-patru kilograme în plus. Primul lucru pe care l-am remarcat după ce-am făcut cunoştinţă cu hotelul a fost că vitrinele cu mâncare reprezintă un obiectiv turistic în sine. Odată întors acasă, primul lucru pe care l-am făcut – după ce-am despachetat bagajele – a fost să mă cântăresc. În şapte zile mă încărcasem cu două kilograme. Astăzi, la o lună şi jumătate după acel moment, nimic nu mai trădează faptul că am petrecut o săptămână într-un paradis gastronomic.

Căci asta am trăit: un veritabil răsfăţ culinar, vecin cu excesul.

Mă dau în vânt după o masă bună, cu preparate pe care n-am ocazia să le mănânc prea des, dar nu sunt un mâncău. Mă satisface mai degrabă diversitatea, decât cantitatea. Iar în Turcia am avut partea de-amândouă. Pentru o succintă trecere în revistă, le putem împărţi după cum urmează:

– mezeluri şi brânzeturi: felii şi feliuţe, salamuri şi sălămioare, în general excesiv de sărate; n-am mâncat decât nişte brânză cheddar, în ulei de măsline… cred;

– salate şi alte crudităţi: toate nebuniile pământului, de la murături, până la combinaţii trăsnet de iaurt cu mentă; am încercat câte puţin din toate; menţiune specială pentru bolurile pline cu frunze de mentă şi busuioc proaspete;

– preparate calde: în general, am încercat de toate, de la orez pâna la paste, de la fructe de mare şi peşte, până la frigărui de curcan; opţiuni precum pizza, cartofi prăjiţi, pulpe de pui, kebab ori pui la rotisor n-am luat în seamă;

– supe şi ciorbe: erau, chiar foarte bune din câte am înţeles, dar nu le-am încercat; având fructe şi băuturi la discreţie, hidratarea n-a fost o problemă;

– deserturi: în primul rând, un festin vizual, apoi unul gastronomic; delicioase, dar prea dulci pentru gustul meu; una-doua la masa de prânz au fost suficiente – excepţie făcând baclavalele, pe care le-am devorat când şi unde le-am prins; torturi uriaşe, însă încărcate de gelatină şi, în general, cu un aspect de prafuri amestecate cu apă;

– fructe: din belşug; cele mai bune cireşe din vara asta le-am mâncat în Turcia; pe de altă parte, pepenele (galben şi roşu, deopotrivă) nu avea niciun gust, în ciuda inexplicabilului succes la public.

Revenit în ţară, am avut surpriza să descopăr pe TripAdvisor comentariul cuiva care şi-a făcut vacanţa în aceeaşi perioadă cu noi, la acelaşi hotel – foarte nemulţumit de mâncare, reclamând chiar probleme digestive ale mai multor turişti, tratate cu indiferenţă de personalul hotelului. Însă, având în vedere că noi am avut cel mai eficient instrument de măsură a calităţii preparatelor – Flippy –, iar ei i-a priit tot ce a mâncat, sunt convins că a fost o exagerare.

În ceea ce priveşte mâncarea pentru copii, trebuie spus că aveau propriul lor bar, unde am găsit mereu “lucruri utile”. Poate erau prea multe chips-uri pentru gustul meu, dar supele, iaurturile şi carnea erau foarte bune. În comparaţie, prieteni de-ai noştri care au fost la alte hoteluri şi-au hrănit copiii, de vârste comparabile cu Flippy, zile-n şir, doar cu crenvurşti, pe motiv că barul pentru copii era foarte prost aprovizionat, ori lipsea cu desăvârşire.

În concluzie, chiar nu ştiu ce le-aş putea reproşa turcilor. Pentru standardele mele, mâncarea a fost excelentă, indiferent de momentul zilei.

Foto - BLOG 1

Foto - BLOG 2

Foto - BLOG 3

Foto - BLOG 4

Foto - BLOG 5

Foto - BLOG 6

Foto - BLOG 7

Foto - BLOG 8

Foto - BLOG 9

Foto - BLOG 10

Foto - BLOG 11

Foto - BLOG 12

Foto - BLOG 13

Comments

  1. Totul pare frumos si curat, insa UNDE e mancarea turceasca pe care o astept de nu stiu cand ? Zau, pana si Decenu a facut un efort cu 2 mancaruri cipriote de origine turca, (desi una am descoperit eu ca e de fapt posibil sa fie chiar dacica), si tu nu ai fost in stare sa povestesti decat despre o mancare de cadane de serai comun corporatist asa ca baclavaua ? Unde e mancarea adevarata pt popor ? Ai scapat pana si ocazia supelor si ciorbelor, care mi-ar fi permis poate sa caut si sa gasesc influenta culinara a moldovenilor asupra turcilor ! Zau, ce sa caut acuma, povestea baclavalei ? Abia am scapat de savarina si trebuie sa ma chinui cu alt desert ? Vreau si eu sa stiu ce popor mananca deserturi, si inca si din astea corporatiste, ca baclavaua. Bine, ma duc totusi sa caut o poveste si despre baclava.

    1. Eu nici nu ma asteptam sa gasesc la turci un meniu traditional, tocmai pentru ca trebuie sa multumeasca gusturi dintre cele mai variate. Chiar si in conditiile astea sunt unii care considera ca nesatisfacatoare mancarea oferita.

      Erau si restaurante cu specific, insa nu le-am incercat, din motive obiective (Flippy).

      1. Ei, desigur ca nu ma asteptam sa te sacrifici tu sa mananci mancare turceasca…insa speram asa macar ca vei pomeni in treacat ceva de gen, “in drum spre bufetul imperial restaurativ franco-otoman, am vazut cu coada ochiului in treacat un turc care manca ceva interesant insa misterios si cu o aroma in general placuta insa intriganta dintr-o strachina cu decoratii geometrice frumos asortate coloristic, insa deoarece mi-era foame si ma grabeam catre bufet, nu am avut timp sa identific ce o fi fost, insa precis era ceva bun.”

        1. Stai, ca n-am terminat ! In continuare, “pt o fractiune de secunda mi-a trecut prin cap cat de vasta si complexa trebuie sa fie istoria culinara a popoarelor turcice si de alte etnii care s-au perindat de-a lungul timpului, unii chiar poposind o vreme din loc in loc, de-a lungul si de-a latul acestui tinut alcatuit in mare parte dintr-un platou numit Anatolian, tocmai bun pt a prezenta in mod ospitalier si ademenitor o gramada de feluri de mancare deosebit de hranitoare oricarui vizitator.” Zau, tu nu scriai asa din burta cand aveai o lucrare de control si habar nu aveai de subiect ?

  2. Intre timp am aflat ca nici baclavaua nu e turceasca, iar aia de la hotel pe care ai mancat-o tu precis era o varianta imbunatatita arhitectonic de bucatarul francez al reginei Maria Antoaneta.

    1. Baclavaua a fost inventata de cineva care stia din vecini povestea lui Ghilgamesh aia originala la vremea cand ea fusese recent inchipuita de autorul sau autorii ei. Zau, probabil statea asa cu tableta in fata si se uita la serialul Ghilgamesh cu un mic bol de nuci sfaramatee in poala, din care nu mai ramasesera decat niste firimituri, si deoarece poate ii era inca foame, deodata I-a venit o idee pt un snack hranitor care sa crantane tot asa ca niste chips, insa sa fie totusi mai degraba dulce decat sarat, (ca semana la gusturi cu tine, ca ai zis ca-ti place si povestea lui Ghilgamesh, plus nu-ti place salamul sarat, insa parca preferi gustul mai dulce), si a gasit prin jur si niste resturi de coaja de placinta, a presarat si nucile alea pe ea, a rulat totul ca o sarmaluta si tocmai cand sa o duca la gura, a aparut Flippy, care tocmai alerga si ea pe acolo, si care a rasturnat din greseala un paharel de langa ruloul ala cu nuci in care ramasese niste lapte cu putina miere, si bine ca nu s-a varsat pe tableta ci drept in farfuriuta cu sarmaluta aia cu nuci, si tu doar nu erai sa renunti la snack, l-ai bagat in gura, si ti-a placut, ba chiar ai laudat-o si pe Flippy ca a rasturnat laptele care a facut sarmaluta mai buna si sa stea si lipita sa nu se verse nucile pe jos, si pe urma tu si cu Flippy v-ati uitat in continuare la Ghilgamesh pe tableta, si asta este povestea cum s-a inventat baclavaua.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *