Ultimul cartuş

kneeling-man-frontPloaia cădea rece, rară şi monotonă. De când venise aici, apa curgea veşnic din cer, ca dintr-o ţeavă spartă într-un colţ uitat al unei grădini, pe unde nu trecea nimeni să vadă ce se mai întâmplă. Cu apă la discreţie, grădina devenise de un verde luxuriant – şi el era mereu ud, cu hainele lipite de piele, ca nişte tentacule reci. Ploaia devenise cel mai bun prieten al lui, după armele de care nu se despărţea niciodată. Picăturile cădeau necontenit, cu-n foşnet anost, ironic, ca şi cum ar fi ştiut că ele vor rămâne acolo pentru totdeauna, în timp ce oamenii aveau să moară cât de repede.

Oamenii erau el şi ceilalţi cinci mercenari cu care se băgase în treaba asta. Uitase de când erau aici, încăpăţânându-se să lupte şi să reziste unui grup care se strânsese la celălalt capăt al canalului, la marginea hărţii pe care o încropise de curând liderul echipei. Nu ştiau nimic despre ceilalţi; doar înaintea desantului, un soldat ce verifica echipamentele şoptise c-ar fi nişte terorişti ce urmăreau să captureze valorosul tezaur dintr-un sit arheologic recent descoperit.

Şi de-atunci erau aici, în groapa asta peste care ploua fără oprire, hărţuindu-se cu oamenii junglei. Răsăreau când te aşteptai mai puţin, mai ales noaptea, strecurându-se printre liane în costumele lor de camuflaj şi dispărând apoi în canalul verde-murdar. Cărau după ei veşnicele AK-uri (arme a căror simplitate ucigătoare părea că nu se va învechi vreodată), dar şi două puşti cu lunetă, de ultimă generaţie, capturate cine ştie când şi unde. Şi, uite-aşa, se tatonau reciproc: sunete, şoapte, foşnete, paşi, lătratul răguşit al unui AK-47, răspunsul sacadat al puştilor M4A1 de mare precizie şi, câteodată, un lunetist dintr-o parte sau alta trimitea câte un proiectil de calibrul 50, mai mult jucându-se cu nervii celorlalţi.

Părea că totul se desfăşoară după acea rutină care devine prietena cea mai bună a unor soldaţi aruncaţi, fără voia lor, în lupta altora. Şi era, într-adevăr, o rutină, însă una mortală. Cei de dincolo căutau să le adoarmă simţurile, să le consume resursele fizice şi nervoase şi aşa măcinate de ploia care-i pisa neîncetat. Când, epuizaţi, aveau să cedeze oboselii, ar fi fost victime sigure pentru duşmanul care pândea zi şi noapte, minut după minut.

Îl capturaseră pe unul dintre oamenii junglei şi descoperiseră, îngroziţi, că luptau împotriva unor mutanţi – indivizi modificaţi genetic şi transformaţi în maşini de luptă capabile să funcţioneze la nesfârşit. Păstrându-şi în mare parte caracteristicile umane, acele fiinţe nu dormeau, practic, niciodată. O tehnologie sofisticată, denumită somn-fulger, făcea posibil ca o singură secundă de somn să aibă asupra lor acelaşi efect de regenerare pe care un om obişnuit îl obţinea după cel puţin opt ore de somn sănătos.

Invenţia aparţinea unui laborator ce studia funcţiile creierului. Aparent, instituţia căuta un tratament împotriva bolilor cerebrale degenerative, dar, în secret, era finanţată de unul dintre giganţii industriali ai lumii să descopere o modalitate de a scurta somnul uman, păstrându-i calităţile binefăcătoare, pentru ca angajaţii să poată lucra chiar şi 24 de ore din 24 – literalmente. După îndelungi cercetări, savanţii dezvoltaseră modulul GMP (Genetic Modification Program) – o capsulă în interiorul căruia organismul uman era supus unor transformări complexe la nivel microcelular. Subiecţii supuşi tratamentului obţineau apoi somnul-fulger, somnul echivalent ca efect unei nopţi întregi de odihnă, iar ca timp – unei simple clipiri din ochi. Angajaţii trecuţi prin GMP puteau lucra acum chiar şi un număr dublu de ore, astfel încât tehnologia fu adoptată pe scară largă.

Omenirea nu rămase indiferentă. Pe de o parte, experţii preziceau decenii, dacă nu secole, de boom economic. Pe de altă parte, ecologiştii apreciau că îmbunătăţirea capacităţii de muncă a oamenilor nu însemna decât creşterea dramatică a ritmului de exploatare a resurselor, presiune sub care planeta avea să cedeze în scurt timp, definitiv, ireversibil. O altă voce implicată în scandalul somnului-fulger era cea a comunităţii religioase, care condamna – o dată în plus – nesăbuinţa omului de a-şi depăşi condiţia şi a deveni altceva decât îi era menirea, o abominaţie străină de actul iniţial al creaţiei.

În tot acest zgomot, publicul pierdu din vedere potenţialul militar al noii tehnologii. Nu însă şi diversele organizaţii guvernamentale sau nu, secrete sau mai puţin secrete, direct interesate să obţină supremaţia una asupra celeilalte. Se creară adevărate armate de supersoldaţi, care, odată trimise în misiune, nu mai puteau fi oprite decât la îndeplinirea obiectivului. Locul boom-ului economic fu luat, în preocupările analiştilor, de răspândirea incontrolabilă a zonelor de conflict pe mapamond.

O asemenea zonă era şi jungla asta înecată de ploaie. Îşi privi colegii; se pregăteau de o nouă recunoaştere, sperau să descopere ascunzătoarea inamicilor şi să le ofere acestora somnul permanent al morţii. Lunetiştii îşi verificau cu minuţiozitate puştile, manevrându-le cu o atenţie aproape tandră; spre deosebire de terorişti, ei aveau şi o “lunetă” semiautomată, care permitea un foc susţinut. Chiar şi-aşa, n-ar fi vrut să fie în locul celor doi – imensele mecanisme de oţel erau grele şi diminuau drastic viteza de deplasare; în cazul unui atac prin surprindere, aveau toate şansele să o sfârşească rău. El preferase mereu M4A1, cu micul ei amortizor, mult mai uşoară şi extrem de precisă, atât la distanţă cât şi de aproape, o armă ce-şi dovedise clasa pentru tot în lume.

Agăţându-şi de curele ultimele grenade, porni împreună cu mica trupă, care deja se împărţise în grupuri de câte doi. El făcea echipă cu “luneta” semiautomată, aşa că urmau să forţeze pătrunderea chiar prin canal. Alţi doi colegi urmau să ia în primire podul de deasupra, în timp ce ultima grupă trebuia să parcurgă malul cel mai îndepărtat al apei. Mai puţin expus, era locul ideal pentru al doilea lunetist, ce avea să acopere atât capul de pod inamic, cât şi partea lor de canal.

Intrară până la genunchi în apa rece şi începură să înainteze fără zgomot. În primele lui zile aici, i se întorcea stomacul pe dos la gândul lipitorilor sau al altor vietăţi din mocirla aceea verzuie, dar timpul îl transformase şi pe el într-o creatură de baltă… “Luneta” făcu un semn scurt şi se lăsară amândoi pe vine. Sub pod, abia distingându-se de culoarea apei, o siluetă îşi aştepta victimele de deasupra. “Luneta”trozni sacadat de trei ori şi umbra se prăbuşi. Imediat, pe pod izbucni un schimb de focuri violent, o grenadă explodă orbitor şi colegii lui luară cu asalt trecătoarea. Unul dintre ei fu secerat în plină alergare, un glonte transformându-i capul într-o materie sângerie, diformă. Celălalt începu să tragă haotic, pe măsură ce alte gloanţe i se înfigeau în piept, unul câte unul. Într-un final, corpul se prăbuşi lipsit de viaţă şi unul dintre terorişti ieşi din ascunzătoare să verifice morţii. “Luneta” îl reperă şi-l transformă rapid într-o altă masă de carne; în aceeaşi secundă, din întuneric se auzi tunetul inconfundabil al unui Magnum.

Liniştea se lăsă grea. Doi colegi şi un terorist zăceau morţi pe pod, la fel şi inamicul din apă. Privi peste umăr, dar nu găsi sclipirea reconfortantă a “lunetei”. Arma se întrezărea pe fundul canalului – fostul ei purtător fusese aruncat câţiva metri mai încolo, aproape rupt în două de impactul cu glonţul enorm. Teroristul trăsese mai mult la nimereală, în direcţia zgomotului, dar nu greşise…

Rămăsese singur. Trase cuiul unei grenade şi o aruncă în ascunzătoarea de sus. Auzi explozia, şuierul fragmentelor de oţel şi simţi mirosul înecăcios de carne arsă – oricine ar fi fost acolo sus, nu supravieţuise deflagraţiei puternice.

Întrevedea capătul canalului şi avu o străfulgerare cu duşmanul care-l aştepta după blocurile de piatră. Simţi imboldul să ia de jos “luneta”, însă renunţă şi rămase cu fidela M4A1. Grăbi înaintarea şi, când văzu clar stâncile, îngenunche şi aşteptă cu arma pregătită. Revăzu în minte întreaga luptă, focurile şi colegii căzuţi – vieţi irosite pentru o cauză care nu mai interesa pe nimeni. Se lăsă furat de gânduri, dar îşi reveni la timp ca să remarce silueta ce mişca în spatele pietrelor. Distinse materialul de camuflaj, apoi întreaga coapsă şi ţeava armei care-l căuta din depărtare. Şi-l imagină pe omul din faţa lui, ghemuit, una cu “luneta”, căutându-şi victima în orizontul verzui. Se încordă şi ţinti spre cap, dar un clipocit îi sperie pe amândoi şi omul dispăru în ascunzătoare. Trase la nimereală prin colţul de piatră, cu gustul amar al vânătorului care-şi scapă prada în ultima secundă.

Aruncă arma şi apucă pistolul – veteranul Eagle era mult mai uşor şi redutabil într-un duel unu la unu. Urmă traiectoria gloanţelor şi descoperi urme de sânge negru – teroristul era rănit serios, deci nu putea fi departe. Dâra se prelungea până la un colţ, care-l ascundea pe omul prăbuşit. Se sprijinea de imensa armă ca de un ultim camarad, în timp ce mâinile-i strângeau haotic coapsa terciuită. Sângele gâlgâia printre degete, lăţind balta lucioasă de pe pământul ud. Prin artera sfâşiată, viaţa se scurgea din corpul omului cu fiecare secundă.

Faţa îi era acoperită cu o cagulă neagră şi soioasă şi doar ochii i se vedeau, clipind rar. Îşi privea atacatorul cu privirea politicoasă a unui japonez care moare ferm convins că e cel mai bun lucru de făcut, iar ucigaşul său ar fi procedat la fel în locul lui. Pieptul se înălţa tot mai rar, aducând aer inutil corpul tot mai rigid. Gura victimei se încleştă ca pentru nişte ultime cuvinte, dar nu ieşi decât un şuierat apatic. Omul împietri şi-n ochii goi îşi făcu loc privirea sticloasă a morţii.

Agresorul trăi pentru o clipă imaginea urâtă a propriei morţi. Nu mai fusese niciodată atât de aproape de vreuna dintre victimele sale. Mereu fuseseră simple ţinte vii, la capătul celălalt al armei. Numai că sfârşitul fiecăreia dintre ele putea fi, la fel de bine, sfârşitul lui. Privind orbita împietrită, pe care se adunaseră deja insectele junglei, decise că asta fusese ultima lui misiune, ultima ţintă, ultimul cartuş.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *