Upside Down (2012)

upside-down_2012-en-2-400x593Ideea de bază din Upside Down, dragostea a doi tineri, pierdută şi regăsită, este una clasică – şi, în consecinţă, răs-ecranizată – în cinematografie. Dar când povestea se desfăşoară pe fundalul a două lumi care se bat cap în cap (la propriu), iar în décor apar oameni care merg pe tavan şi nişte albinuţe roz care fac clătitele să leviteze, totul devine un amestec nou şi interesant.

După primele zece minute din Upside Down, am fost aproape convins că (re)descoperisem acel altceva care apare foarte rar, printre atâtea şi-atâtea filme văzute, când eşti aproape convins că inspiraţia a dispărut de pe faţa pământului. O premisă inedită (gravitaţia dublă şi materia inversă), dublată de nişte efecte vizuale fermecătoare şi o muzică pe măsură, părea să fie cheia succesului. Din păcate însă, odată ce trece din atmosfera sci-fi în romance-ul (poate prea) binecunoscut, filmul îşi pierde din elan şi devine previzibil. În plus, parcă nici chimia dintre Jim Sturgess şi Kirsten Dunst nu prea funcţionează. Cei doi se iubesc, apoi nu se mai cunosc, după care se iubesc iar – fără ca pe ecran să se petreacă prea multe.

Dar, chiar şi-aşa, Upside Down aduce o perspectivă nouă romance-ului clasic, astfel încât s-ar putea dovedi simpatic şi altor categorii de public în afară de fanii genului. Mai ales, repet, datorită unor scene cu puternic impact vizual – cum ar fi imaginea celor doi munţi care se oglindesc unul într-altul, pe ale căror vârfuri Adam (Sturgess) şi Eden (Dunst) încearcă să refacă, prin dragostea lor, legătura pierdută dintre două lumi.

În încheiere, doar atât: orice-aţi face, nu încercaţi să înţelegeţi fizica din acest film. Gravitaţia nu e un concept chiar simplu, iar un film romantic nu pierde vremea să explice cum o planetă alege corpurile asupra cărora să-şi exercite forţa gravitaţională.

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *