X. şi zero

crippled-xÎl mai ştiţi pe X? A fost un personaj „la modă” în Cronică acum ceva timp – datorită mai degrabă proastelor sale alegeri în materie de femei şi a ciudăţeniilor acestora, despre care am scris aici, aici, aici, aici, aici şi aici. Însă vă garantez că ultima sa păţanie le întrece pe toate despre câte aţi citit până acum.

Concret, vineri, peste X a căzut o poartă metalică de câteva sute de kilograme, strivindu-i un picior de la genunchi în jos.

Aţi strâns deja din dinţi?… Credeţi-mă, ceea ce urmează vă va face să vă smulgeţi părul din cap.

Martor direct al accidentului a fost un şofer de tir (pentru care X. trebuia să deschidă poarta păcătoasă), care n-a mişcat un deget ca să-l ajute pe rănit. Apoi, la faţa locului a sosit directorul societăţii al cărei angajat este X., ca să-l roage pe acesta să se ridice mai repede de la pământ, din cauză că deja lumea începuse să se strângă pe trotuar (din nou, fără ca nimeni să intervină în sprijinul victimei) şi domnul director nu dorea circ.

Cumva, X. s-a văzut scos de sub poarta ucigaşă – însă la spital a ajuns abia o oră mai târziu, cu maşina particulară a unui alt angajat, trimis de director, probabil sâcâit de insistenţele rănitului conştient doar pe jumătate de a primi ajutor specializat. În acest timp, secretara directorului a avut grijă să ascundă telefonul mobil al lui X., ca nu cumva el să sune la 112 şi să raporteze un accident de muncă – după cum am spus, oamenii nu doreau „circ”la firma lor. Drept pentru care, cel care l-a dus până la urmă pe X. la spital a fost instruit să le spună medicilor că X. era un străin, căzut dintr-un cireş în curtea societăţii.

La spital, confruntat cu un tânăr rănit grav şi cu mama disperată a acestuia, şeful clinicii de Ortopedie a fost foarte prompt cu previziunile: Mai mult ca sigur o să rămână şchiop Şi nu se poate face chiar nimic? a îndrăznit totuşi femeia să întrebe. Da’ce, a replicat cel care – se presupune – a jurat să nu precupeţească niciun efort pentru a-şi salva semenii, n-aţi mai văzut şchiopi? O să tragă piciorul după el, ce mare chestie?…

Astfel încurajată, femeia a dat toate telefoanele de care a fost capabilă pentru a-şi transfera copilul într-o unitate medicală cu mai multe „speranţe de viaţă”. Când, într-un final, a reuşit să intre în legătură cu şeful altei clinici de ortopedie, dintr-un centru medical recunoscut în ţară, medicul n-a avut nevoie decât de un minut ca să-i spună femeii că operaţia fiului va costa între 5.000 şi 7.000 de lei.

Părintele n-a avut altceva de făcut decât să înghită în sec, spunându-şi că banii vin şi se duc, dar viaţa copilului este nepreţuită. Cu o reală speranţă, a cerut transferul lui X. cu o ambulanţă – doar ca să fie refuzată. La fel cum i-a fost refuzată şi externarea pacientului, ca să fie mutat cu o maşină particulară. Doar pentru că primului medic nu i-a convenit că va pierde şpaga regulamentară.

Luni dimineaţă, X. trebuie să fie în Iaşi, pentru a fi luat în evidenţă la spitalul unde se doreşte a fi operat. Momentan, însă, este blocat pe patul altei unităţi medicale, însă parte a aceluiaşi sistem pentru care pacientul nu este nimic altceva decât carne de tun.

Să vă reamintesc că pentru asemenea aberaţii şi zero compasiune plătim, lună de lună, o bună parte din banii câştigaţi prin muncă şi bună-credinţă?

P.S. Cea care a sunat la 112 a fost mama lui X., care a avut grijă să alerteze poliţia şi ITM-ul cu privire la societatea în curtea căreia se întâmplă să cadă, din nişte cireşi imaginari, tot felul de necunoscuţi.

Comments

  1. Nu cu sefii de clinica se discuta. Ei nu au timp. Plus au adesea o relatie mai distanta cu asistentele medicale, infirmierii, brancardierii, portarii, salvarea, etc, acel personal direct implicat cu mutarea concreta a pacientului, pe care nu-i impresioneaza o aprobare semnata pe hartie, care stavin cosuletul unei secretare mult si bine pana de fapt sa ajunga la ei. Iar seful de clinica nu va avea niciodata timp sa se apuce sa dea el telefoane sau sa alerge cu hartia semnata de la departament la departament informandu-i pe toti ce au de facut pt a implementavtransferul. Un spital nu este conacul sefului de clinica, si acesta din urma nu este managerul sef al spitalului ca de ex dna menajera principala din The Remains of the Day. In chestii practice plus urgente in cadrul spitalelor europeene, nu numai romanesti sau moldovenesti, daca vine vorba de a rezolva ceva practic vreodata, trebuie incercat de apelat la medicii tineri de pe sectie, cei care au mereu grija concreta de pacient si sunt in contact concret zilnic cu toti ceilalti plus cu secretara sefului de clinica, sau de fapt daca e vorba asa de o clinica mai disfunctionala trebuie contactata din prima secretara, care adesea face totul, inclusiv uneori de fapt si o parte din munca medicilor. Insa desigur ca nu ar trebui sa se intample ce ai descris tu mai sus, insa teoria plus practica situatiilor de urgenta in UE (din punctul strict de vedere al omului suferind) e ramasa destul de mult in urma, e posibil chiar ca in Bucuresti, de exemplu sa fie ceva mai bine in anumite cartiere decat in cartierele
    orasului Oslo. Insa desigur nu am vrut sa tai macaroana articolului tau, care este de fapt chiar trist si anxiogen. Insa daca vrei sa faci ceva concret sa il ajuti pe X, te duci si cazi in genunchi si incerci sa seduci secretara. Asta e chestia batranei Europe, spitalele fiind un soi de chestie inca pre-revolutionara franceza, (chiar si cele din Franta). Si nu tine de oameni cat tine de niste chestii fffff dificil de imbunatatit, e ceva asa gen ff retrograd, neplacut, chiar ca in Evul Mediu sau oricum asa ca la vremea de dinainte de 1789. De aia s-a si revoltat poporul francez in plus de pt ca nu aveau cozonac, si desi s-au schimbat niste chestii in UE de atunci, sistemele astea medicale sunt printre cele ramase cel mai in urma. Iar referitor la urgente, spitalele din zonele care nu au fost ff direct implicate asa ff super direct nici in timpul primului razboi mondial, (care ala a fortat anumite modernizari de logistica, multe din ele valabile si azi), alea sunt chiar cel mai putin functionale pt situatii administrative de urgenta, (nu atat urgente medicale, ci situatii administrative de urgenta, ca despre asta e vorba). Sunt mahnit si urez cat mai multa sanatate si fortitudine celor implicati, si sper ca vor gasi o solutie practica fara a se lasa doborati de pesimism din cauza articolului tau care suna cam demobilizator/defetist si nu de asta are familia lui X sau alte familii similare nevoie ci de sprijin concret informativ si logistic. Adica inteleg frustrarea dar daca esti blogger jurnalist, cauti sa pui si o informatie mai utila, nu doar sa iti manifesti frustrarea. Eu asa inteleg activitatea de jurnalism, ca altfel ce rost are…adica de aia nici nu am avit eu un jurnal personal cand eram tanar pt ca mi se parea inutil sa scriu vaicareli sau intrebari retorice. Dar stiu ca nu e despre mine, stiu ca nu e bine sa fie nimeni bolnav, nicaieri in lume, imi pot da seama vag cat poate suferi cineva cand are o persoana draga bolnava acut, ranita brutal si injust, nedrept, dar efectiv NU pot participa la doliu in mod asta de bocet colectiv, NU pot, niciodata nu am putut sa fac asta. E probabil pt ca sunt total lipsit de spirit civic sau de aptitudini de solidaritate de grup si efectiv NU stiu sa lucrez in echipa. E probabil pt ca sunt eu deficitar, nu pt ca as fi mai cu mot. Pt ca eu de cate ori mi se plange cineva, vreau mereu sa caut sa ii ofer o informatie care poate sa il ajute pe viitor sau pe altii care se plang, sau sa ii arat un drum, eu numai la asta ma pricep de fapt, sa dau directii la oameni, asta am facut de cand sunt copil, asta mi-au cerut mie oamenii, asa de cate ori ies pe strada. Mie nu mi-a cerut niciodata cineva de ex sa il ajut sa care o povara, si doar de cateva ori am fost rugat sa imping o masina, de cele mai multe ori mi s-a cerut sa le zic pe unde sa o ia. Asa ca habar nu am sa fac altceva. Si e vina mea ca m-am complacut si nu mi-am dezvoltat alte aptitudini.

    Am scris mai dezlanat si mai off topic chiar decat de obicei, plus oarecum catar, asa imi dau seama, inchistat in ale mele, in loc sa ma mulez mai flexibil pe topicul tau…dar asta e si pt ca m-a impresionat articolul tau si mi-as dori de fapt sa nu existe si sa nu se intample chestiile astea. Dar eu cand sunt mai emotionat tocmai atunci devin catar si ma impotrivesc sa nu fiu luat de val. E si asta un defect probabil de comunicare din partea mea. Am scris asta ca sa incerc sa explic ca si eu am emotii insa, daca sunt neplacute, tind sa evit cat pot sa le armonizez cu ale altora, adica eu nu voi fi niciodata un interlocutor bun asa din ala care plange alaturi de altul, desi de ras la comun sunt total ok. Pt ca mi se pare ca emotiile sunt contagioase si eu nu doresc sa fiu un factor contagios sau care sa participe la vreo contagiune de sentimente neplacute. Nu pot, e impotriva stilului meu de om care efectiv nu suporta plansul la comun. E prea mult pt mine. Niciodata nu as putea sa plang alaturi de altcineva care plange chiar daca imi vine si mie sa plang in clipa aia. De fapt cred ca mi-ar veni si mai greu daca as tine la persoana respectiva si as respecta-o asa gen prieten, tocmai cu un prieten eu personal nu as plange la comun. (Paragraful 2 e asa ca o explicatie pt ca sa nu te infurii prea tare de paragraful 1, scris de un om care chiar e pe dinafara, sau
    sa te simti neinteles, pt ca eu te inteleg cat pot pana la un anumit grad, insa nu pot plange alaturi de tine…si ma simt desigur chiar un pic vinovat)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *