Zig-zag-uri prin Ţara Dornelor

Scurte notiţe de călătorie dintr-un periplu de câteva zile pe drumurile de munte ale Bucovinei.
sursa
Maşinuţa albă a adăugat o nouă rută pe harta traseelor autohtone: segmentul de drum Vatra Dornei – Bistriţa – Dej – Cluj. Ieşirea în afara graniţelor rămâne încă o provocare, dar, vorba unei piese de teatru [despre care tot am zis că scriu de vreo săptămână], not yet, in time.

Oricum, vajnica maşinuţă a obţinut un personal best în ceea ce priveşte consumul. Traseul Iaşi – Suceava – Vatra Dornei – Bistriţa – Cluj – Bistriţa – Vatra Dornei – Bacău – Iaşi, care însumează 1.075 de kilometri, l-am parcurs cu un singur plin de benzină, respectiv 60 de litri de benzină. Asta înseamnă un consum de 5,5 – 5,6 litri la suta de kilometri, ceea ce până acum n-am reuşit niciodată. Consumul standard pentru drumurile lungi, prepoderent extraurbane, era de 6,1 L/100 km… Cât priveşte regimul de viteză, a fost unul rezonabil [zic eu, pentru o deplasare mai mult nocturnă, şi pe drumuri de munte], cu max. 80 km/h în localităţi şi 120 km/h în afara lor.
Pasul Tihuţa este una dintre cele mai spectaculoase zone montane ale României. L-am traversat o dată noaptea (sub un cer senin şi spuzit de stele, la lumina unei luni colosale, învăluită – doar ea – într-o perdea tremurândă de ceaţă) şi a doua oară în plină zi (când şoseaua se pierdea într-o negură rău-prevestitoare) – şi de fiecare dată am fost la fel de impresionat de măreţia peisajului.
Până acum, dintre toate drumurile de munte pe care le-am făcut, primele în topul preferinţelor sunt Transfăgărăşanul, Cheile Bicazului, Pasul Tihuţa, Culoarul Rucăr-Bran şi Valea Oltului.
Bucovina este una dintre cele mai frumoase regiuni ale ţării. Chiar dacă are nenorocul de a se afla în nordul României, zonă prin excelenţă subdezvoltată economic, Bucovina are un farmec al ei, inegalabil: locurile, oamenii, mâncarea. Iar dacă despre locuri şi locuitori citiţi mai des în Cronică, acum aş vrea să vă recomand un păstrăv la grătar, servit cu mămăliguţă şi mujdei. Încercaţi-l la Casa Ott, în satul cu nume atât de pitoresc Prisaca Dornei – şi nu veţi regreta!
Printre comorile Bucovinei se numără, clar, mănăstirile. Cu toate acestea, n-am să înţeleg niciodată de ce trebuie să plătesc taxă de intrare ca să intru în biserica unui astfel de aşezământ. După raţionamentul meu simplu şi agnostic, biserica este casa Domnului şi Dumnezeu îşi deschide braţele tuturor celor care vor să-l îmbrăţişeze; prin urmare, cine eşti tu – un om – să-mi condiţionezi accesul la Dumnezeu printr-un gest atât de… lumesc, precum încasarea unor bani.
Sunt ferm convins că Biserica Ortodoxă Română ar putea – dacă ar vrea – să susţină asemenea lăcaşuri nepreţuite. În loc să construiască atâtea, aceşti intermediari (pe care nu i-a numit nimeni!) în relaţia om-divinitate ar trebui să renunţe la o parte dintre mausoleele faraonice şi să revigoreze aşezămintele istorice, precum Voroneţul de un albastru tot mai şters, Moldoviţa cu a ei jumătate rămasă fără culoare şi toate celelalte. Adevărată biserică se află într-o vorbă înţeleaptă şi plină de har, sub acoperişul unei mănăstiri care adăposteşte secole de istorie – şi nu în munţi de beton trufaş…
Punctul central al călătoriei mele a fost Clujul. Însă întâmplările de-acolo sunt prea negre şi prea triste pentru a mai fi povestite. E de ajuns să spun că suntem o ţară care nu-şi poate ajuta locuitorii să trăiască, iar odată ce i-a împins către moarte, nu le poate face acest drum demn şi uman. În acest context, vechea zicală Codru-i frate cu românul capătă valenţe cu totul nebănuite.

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *