2054 – 10. Plastic pentru totdeauna (partea a III-a)

2054-1Din păcate, o cantitate semnificativă din plasticul produs în ultimii 60-70 de ani ajunsese în oceane. Acolo, sub acţiunea vânturilor, valurilor şi mareelor, fusese măcinat în bucăţi şi apoi în bucăţele din ce în ce mai mici. Dar nu exista nicio dovadă că degradarea se producea şi la nivel chimic, astfel încât plasticul să dispară la un moment dat din apă.

Cum cele mai multe obiecte din plastic pluteau, deşeurile erau purtate de curenţi şi, în cele din urmă, abandonate pe plajele mult-preţuite de oameni. La sfârşitul anilor 1990, fusese descoperită – sau, mai degrabă, existenţa ei fusese dezvăluită publicului larg – Groapa de Gunoi a Pacificului, locul în care sfârşeau resturile deversate într-un areal cât jumătate din lungimea tuturor suprafeţelor de coastă ale Pacificului. Masa totală a acestui veritabil continent artificial fusese estimată la 3 milioane de tone de plastic, acolo găsindu-se orice: pungi, capace, pahare, plase de pescuit, baloane şi aşa mai departe. Ulterior, gropi de gunoi acvatice fuseseră identificate şi în Oceanele Atlantic şi Indian, ajungându-se la un total de cinci asemenea zone sordide la nivelul Oceanului Planetar.

Dar cea mai mare parte a plasticului din oceane nu se găsea în mari insule plutitoare, ci în infinite bucăţi mici şi foarte mici, astfel încât orice operaţiune de curăţare era din start sortită eşecului. Singura soluţie pentru reducerea poluării apelor cu deşeuri era însăşi limitarea folosirii plasticului – implicit a petrolului – şi gestionarea mult mai riguroasă a produselor ieşite din uz…

Îl privea mai departe pe Mitru cum deretica prin sala de mese. Spre cinstea lor, el şi sătenii săi nu avuseseră nevoie ca o situaţie de forţă majoră să le deschidă ochii cu privire la importanţa protejării mediului. Astfel, o parte dintre bărcile care plecau în fiecare dimineaţă la pescuit, în deltă sau pe mare, nu aduceau înapoi peşte, ci gunoaie recuperate din valuri. Era doar o curăţenie de suprafaţă, căci adevăratul pericol se ascundea sub luciul apei, în particulele minuscule care ajungeau în organismul vietăţilor acvatice, otrăvindu-le puţin câte puţin, şi de acolo în farfuriile localnicilor – consecinţă nefastă a ordinei riguroase din lanţul trofic. Era un efort superficial, dar era mai mult decât nimic, mult mai mult decât părea la prima vedere, căci îmbolnăvirile din sursă externă determinau cele mai puţine decese printre oamenii apelor.

Aceeaşi grijă o manifestau şi pentru propriile deşeuri. Fiecare categorie de resturi era atent gestionată, după o procedură riguroasă.

Se uită iarăşi la Mitru. Echipamentele lui de curăţat, maşinile de cafea de la Philips, staţia de călcat WardrobeCare pe care o văzuse prin casă – toate aveau să iasă la pensie conform unui program bine planificat.

Brusc, îşi dădu seama că nu văzuse doar o staţie de călcat, ci o gamă întreagă de echipamente şi accesorii de la Philips – câteva fiare de călcat PerfectCare pentru uz casnic şi chiar un fier de călcat profesional PerfectCare – ca şi cum producătorul de electrocasnice utilase întreg satul. Cine ştie, poate că Mitru avea dreptate şi polonezul acela simpatic (nu-l cunoştea, nici măcar nu-l văzuse vreodată, dar auzise atâtea despre el, încât i se părea că-l ştie de-o viaţă) chiar fusese vreun mahăr care-şi arătase recunoştinţa pentru ospitalitea localnicilor.

Îşi terminase cafeaua. Îşi structurase în cap o bună parte a consistentului articol pe care dorea să-l publice despre Prima Zi şi viaţa într-o lume fără petrol. Îşi dăduse seama că locuia în casa călcătoresei satului. Fusese o dimineaţă productivă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *