2054 – 3. Prima Zi

2054-1Şi totuşi, Ultima Zi nu trebuia privită în sensul strict al conceptului. Mulţi vizionari, convinşi că fiecare sfârşit e un nou început, captară atenţia lumii zdruncinate de epuizarea petrolului. Privite cu scepticism până atunci, considerate nebuneşti de-a dreptul, ori ignorate pur şi simplu – ideile lor de a reconstrui o lume fără petrol reaprinseră speranţa umanităţii. Nimic nu avea să mai fie la fel – trecuseră săptămâni de la vestea fatidică, dar omenirea parcă plonjase cu două secole în negura istoriei –, însă indivizii începeau să nu-şi mai dorească întoarcerea la ceea ce fusese şi dăduse greş, ci să năzuiască la ceva mai bun şi cu adevărat sustenabil pe termen lung.

Ultima Zi putea fi, astfel, începutul unui nou capitol pentru umanitate. Prima Zi a unei vieţi noi.

Cu acest gând revenise la marginea deltei şi a mării. În timp ce marile aglomerări urbane deveniseră un iad (În lipsa mijloacelor de transport, gunoaiele începuseră să sufoce oraşele. Străzile erau năpădite de un miros pestilenţial, aproape la fel de dens ca o ceaţă, chiar dacă echipe de voluntari încercau să le depoziteze în locuri cât de cât ferite, ori prin parcuri. Focarele de infecţie erau iminente), traiul simplu al pescarilor din sat nu părea a fi afectat. Aici, nevoia de mase plastice, de energie sau de transporturi auto fusese mai degrabă un moft satisfăcut turiştilor. Privită în esenţă, existenţa localnicilor depindea în continuare de fluviu şi de marea în care acesta se vărsa, iar oamenii ştiuseră să preţuiască şi să-şi protejeze suportul vital.

Pescarii nu făcuseră exces de aparentele binefaceri ale societăţii motorizate. Adevăratele lor descoperiri fuseseră energia solară, energia eoliană şi cea a valurilor, activităţile susţinute de piscicultură, precum şi obţinerea unui biocombustibil din alge pentru vasele lor. Localnicii aveau un respect deplin pentru natură şi înţelegeau să şi-l manifeste prin exploatarea cât mai curată şi non-invazivă a resurselor ce li se ofereau.

Nu era de mirare că primul lucru care-i atrăsese atenţia la reîntâlnirea cu satul fusese garajul. Baraca metalică era singurul punct de activitate redus la tăcere de criza petrolului. Acum mai adăpostea doar un compresor Daf (rămăşiţa vechiului tractoraş cu care turiştii găseau distractiv să se deplaseze la plajă), un compresor Volvo (de la maşina primăriei, cu care funcţionarii se mai deplasau în teritoriu; încă era neclar cui i se terminase mai întâi benzina: autovehiculului sau feribotului care asigura legătura cu uscatul şi cu alte aşezări din deltă) şi un radiator de Range Rover (aparţinând SUV-ului unui turist, abandonat pur şi simplu de proprietar). Piesele rugineau în tihnă, fostul mecanic întorcându-se demult la dragostea lui – navigaţia cu pânze.

Satul rămăsese rupt de lume, îndepărtându-i pe eventualii doritori de traiul eco şi relativ îndestulat, prea puţin afectat de dispariţia huzurului petrolier, al comunităţii. Nu-i fusese uşor să revină, în lipsa legăturii obişnuite cu uscatul, dar numai aici putea înţelege la adevărata ei valoare comuniunea cu natura – paradigma emergentă a Primei Zile.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *