2054 – 7. În numele progresului

2054-1Târgul în sine fu o dezamăgire: nevestele de pescari se mulţumeau să-şi laude una alteia broderiile ţesute în casă. Pe Kuore nu-l băga nimeni în seamă, dar,  la rândul său, băiatul era complet absorbit de şlefuirea câtorva pietre roşiatice.

În schimb, unul dintre bătrânii satului începu să povestească din istoriile locului. Discuţia se înfiripase, bineînţeles, de la petrol (prea puţin afectaţi de consecinţele Primei Zile, oamenii erau totuşi la curent cu evoluţia proastă a lucrurilor; criza petrolului era de actualitate, nu era nevoie de Kuore, să deschidă subiectul cu piatra lui) şi alunecase spre marile corporaţii de toate felurile. Pentru una dintre ele, traiul simplu al localnicilor devenise de un real interes economic.

Într-o bună zi, de pe feribot coborâse o femeie. Îi remarcaseră încălţămintea de piele elegantă, complet nepotrivită pentru uliţa prăfuită. Nou-venita se recomandase simplu: Alexia Modinov.

Femeia era trecută de 40 de ani, cu o claie de păr blond şi nişte ochi în care parcă jucau undele mării. Avea o strângere de mână puternică şi o privire sinceră, încât, dacă n-ar fi purtat ţinuta de afaceri, ar fi trecut cu uşurinţă drept una de-a locului.

Alexia Modinov se cazase în sat, la fel ca un turist oarecare, şi se schimbase în haine mai potrivite pentru ziua caldă de vară. Încălţase nişte balerini decupaţi, apoi ieşise pe uliţă şi se îndreptase spre piaţetă. Acolo, primarul adunase deja câţiva săteni, pe care femeia îi anunţă în stilu-i simplu şi direct, că reprezenta un mare procesator de peşte, care intenţiona să industrializeze pescuitul în zona lor. Apoi îşi drese vocea, oferindu-şi un scurt răgaz ca să se pregătească pentru inevitabilele întrebări: cu ce drept veneau nişte străini să le spună localnicilor cum să practice pescuitul, ce se întâmpla dacă autorităţile nu cooperau cu noul regim – şi alte asemenea nedumeriri ale comunităţilor care nu înţelegeau să accepte progresul.

Dar, spre surprinderea femeii, o singură mână se ridicase din public şi o voce blajină vru să ştie dacă pescuitul, aşa cum îl ştiau oamenii locului, urma să aibă de suferit. Alexia clătinase din cap: compania nu vedea niciun impediment, ba chiar încuraja iniţiativa.

Bun, ridicase din umeri omul cu întrebarea, că pescuitul e viaţa noastră. Restul, numai Cel de Sus le poate rândui.

Dumnezeu e mare, răspunsese cu avânt Alexia, dar – câteodată – mai trebuie ajutat de oameni. Tocmai de aceea, noi am dori ca…

Dar pe femeie nu o mai asculta nimeni. Bărbatul de mai înainte îi întorsese spatele şi se îndepărta cu paşi legănaţi de mulţimea care îi urma, încet-încet, exemplul.

Brusc, Alexia Modinov, reprezentantul comercial care venise în satul prăfuit cu pantofi office de damă de firmă, se simţise mică, atât de mică precum un copil care abia învăţa să meargă, agăţat de mâna noduroasă a unui bunic trecut prin negura timpului.

Ulterior, se dovedise că nimic din intenţiile corporaţiei nu viza protejarea acelui colţ de lume. Prin urmare, pescarii se dovediseră de neclintit şi marea companie fusese nevoită, la fel ca Alexia Modinov, să-şi recunoască nimicnicia în faţa oamenilor pe care doar stihia şi valurile îi puteau înfrânge.

Fusese prima şi rămăsese singura încercare a unei corporaţii de a perturba – în numele progresului – viaţa comunităţii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *