2054 – 9. Plastic pentru totdeauna (partea a II-a)

2054-1Mitru era cheia bunei funcţionări a portului. Iar cheia de boltă a însăşi existenţei lui Mitru era rutina. Şi cum în fiecare dimineaţă era program de curăţenie, fără a se sinchisi de musafirul căruia tocmai îi servise cafeaua, bărbatul aduse în mijlocul încăperii un aspirator pe bază de apă şi un aparat de curăţat SteamCleaner – şi se puse pe treabă.

Alte electrocasnice, şi mai mult plastic!

Erau atâtea tipuri diferite de materiale plastice, încât, în cea mai mare parte, erau irecuperabile; fie din cauza cantităţilor insuficiente, fie din cauza unei valori de piaţă scăzute şi inatractive – era, înainte de Prima Zi, scuza preferată a celor care, din interese financiare, ori din lene (şi nu se putea spune precis care dintre cele două predomina), ignorau impactul utilizării petrolului şi a derivaţilor săi asupra mediului.

În consecinţă, cel puţin un miliard de tone (în condiţiile în care Statele Unite produceau anual 30 de milioane de tone) de plastic se aflau “în libertate” în mediul înconjurător. Până când evoluţia nu avea să creeze microbi cu enzime capabile să degradeze plasticul, acesta era practic indestructibil pe cale naturală.

Dacă oamenii ar fi dispărut de pe faţa planetei în ziua următoare, plasticul fabricat de aceştia ar fi continuat să existe pentru o perioadă îndelungată. Istoria plasticului cuprindea abia câteva decenii, timp insuficient pentru a cunoaşte exact care erau efectele pe termen lung ale acestui material asupra mediului. Cu un fin simţ al ironiei, destinul îi adusese pe oamenii prezentului în acelaşi punct în care se aflaseră şi descoperitorii petrolului, care nici măcar nu intuiseră impactul utilizării extensive a combustibilului fosil asupra planetei şi a omului (zgomot, gaze de eşapament, smog, agenţi carcinogeni, încălzire globală etc.).

Rânji; în lumina evenimentelor din Prima Zi, combinate cu natura consumerist-distructivă a omului, ipoteza extincţiei rasei umane devenise una cât se poate de plauzibilă.

Totuşi, plasticul care nu era acoperit în gropi de gunoi, deci lăsat expus pe pământ, era descompus într-un târziu de razele ultraviolete ale soarelui. Cu plasticul din apă, însă, era cu totul altă poveste: plutind la suprafaţa apei, se menţinea la o temperatură scăzută şi era acoperit treptat de alge, făcând şi mai dificilă acţiunea razelor UV. Era de la sine înţeles că plasticul scufundat complet în apele globului era imun la ultraviolete…

Mitru ajunsese deranjant de aproape cu sculele lui de curăţenie, astfel încât îl bătu cu palma pe spate, să-şi facă simţită prezenţa. Bărbatul se întoarse, părând că reia o discuţie întreruptă cu jumătate de minut înainte, şi rosti aprobator:

Da, da… Cadou de la un nene polonez, care ne-a vizitat câţiva ani la rând. Cred că era vreun ştab pe la ăia, pe-acolo… Simpatic om. A murit la bordul feribotului care-l ducea spre uscat. Atac cerebral… O fi stat prea mult în soare.

Apoi Mitru se întoarse iarăşi la treaba lui.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *