30 februarie – alb şi roşu, câteodată roz

Azi nu mă va citi nimeni.
1 martie – scrie pe toate hârtiile intrate şi ieşite din Agenţie. Azi sunt scrib, fiindcă platforma informatică e dată peste cap şi nu pot face mai nimic… Prin urmare, la serviciu, 1 martie se scrie fără majusculă, pentru că e o zi în care nu se întâmplă mai nimic. Ca şi cum nici n-ar exista – caz în care poate fi, la fel de bine, 30 februarie (zi cu acte în regulă pe la 1700, după cum am aflat chiar azi). Ce-ar mai fi?!… O zi care nu există decât pentru mine, în care, dacă nu e nimic acolo, afară, să regăsesc emoţii şi lucruri frumoase în mine…

Mi-am propus ca azi să bântui pe bloguri, mai mult citind – fiindcă mărţişoarele fetelor au pus monopol pe paginile de biţi.
Aşa că azi nu mă va citi nimeni. Vrem prea mult primăvara, cu soare şi lumină, ca să ne ascundem după monitorul rece precum neoanele. E mai bine dincolo de el, unde sunt oameni cu flori, cu ochii sclipind şi obrajii roşii de bucuria unui cuplu.
Azi nu mă va citi nimeni. Văd siluete triste, care pleacă; vor să uite de unde au plecat, e numai durere; nu vor să ştie unde merg, îşi străbat necunoscutul cu paşi mici, cu lacrimi zdrobite. În urma lor răsar ghiocei, mici, albi, speranţe de flori călcate în picioare de o lume de neînţeles. Undeva, cândva, departe de răni, umbrele îşi vor regăsi identitatea, fiindcă orice nu le doboară le face mai puternice şi toţi trebuie să creştem, chiar dacă ne doare.
Şi eu am crescut. Nu mai sunt puştiul dus de mână la Ateneu. Sunt doar un căutător de timp, ce-ar mai avea nevoie de o oră, o zi, oricât, pentru a-şi mai hrăni sufletul… Cu Doamna Alexandrescu nu voi mai merge niciodată la un concert, fiindcă din ea a mai rămas doar amintirea unei fiinţe sensibile – bătrâna cu păr alb, căreia un simplu mărţişor roşu îi conferea acea lumină caldă a veşnic îndrăgostitei de muzică şi fiinţă.
Doar M. o mai vizita într-o vreme, trubadur de primăvară cu chitara-n spate. Dar n-a ţinut mult; oamenii mor şi se pierd în culoarea timpului, un gri nedesluşit pentru cei care rămânem în urmă.
Câteodată ne amintim că viaţa are şi alte culori, prin care trăim şi simţim. Şi-atunci nu mai suntem singuri, avem aproape un zâmbet, un sărut, un rând scris de la sute de kilometri distanţă, o floare…
Azi nimeni nu mă va citi. Fiindcă oamenii sunt afară, cumpără flori şi mărţişoare – albe, roşii, câteodată roz. Am să ies şi eu, m-am săturat să nu se întâmple nimic! Am să fac eu să se întâmple! Sunt doar un tip în cămaşă roşie, dar am dragoste, mărţişoare şi flori de oferit. Albe şi roşii, câteodată roz…

Comments

  1. Si eu. In timp ce caut in disperare o poza pentru fete care sa nu fie prea dulcegaroasa, dar nici stil Alien… Si eu ma straduiesc sa tin minte toate femeile singure si cu parul alb ale copilariei mele. Ma tin tare sa o fac fiindca probabil sunt ultimul care stie ca au existat. Si mi se pare un fel de datorie sa mi le amintesc.
    Cred ca-i ceva deprimant in primavara asta. Sau e de la doctorii :D.
    Vladimir

  2. Eu nu sarbatoresc azi 1 martie…in Scotia nu exista sarbatoarea asta si nici 8 martie!:( Pacat…mi-as fi dorit sa fiu acasa in perioada asta sa vad tarabele pline de ghiocei si martisoare iar de 8 martie sa fac dezmat cu fetele :))Dar asta e…ma bucur doar de cum se bucura lumea pe fb 😀 Si traiesc si eu sarbatorea asa putin…prin ei!:)

  3. Si uite ca lumea te mai citeste…Cam trista insemnarea ta…insa sper ca odata cu primavara aceasta si iti aduca multa fericire si liniste in suflet!:)

  4. Si eu te-am citit… mi-ai potolit cumva setea de amaraciune. Nu, nu ai scris tu o postare cu iz de suparare, asa am interpretat-o eu, pentru ca asa am eu nevoie acum… de ziua faimosului martisor. Sarbatorile astea sunt mult prea multe si totusi prea putine. Se pare ca avem nevoie de motive pentru a sarbatorii, pentru a iubii, pentru a daruii, pentru a ne bucura ca suntem in viata si contemporani unii cu altii. Azi este una din acele zile desemnate in care avem voie sa ne bucuram, asa ca…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *