40 days of night

Nu, nu este un film… pentru că viaţa bate filmul…
Urmează o însemnare nerecomandată pentru cei care, de obicei, sâmbăta sunt zen.
S-au împlinit 40 de zile de la moartea lui M. şi am fost rugat să spun câteva cuvinte la evenimentul care va avea loc astăzi la cimitir.

Marele meu noroc (dacă se poate vorbi despre aşa ceva în asemenea împrejurări) este faptul că am reuşit să imortalizez în Cronică gândurile cele mai frumoase. Ghinionul (iarăşi, relativ) este că va trebui să ies din întuneric şi să le exprim în faţa mai multor oameni, care nu ştiu de existenţa blogului.
A trecut ceva timp de când n-am mai vorbit în public. Şi niciodată, până acum, n-am făcut-o în circumstanţe atât de delicate. Prin urmare, am nevoie să expun şi aici textul revizuit, în ochii oricui, pentru ca eu să am putere să-l citesc apoi în ochii lor.
Aşadar,
Impactul morţii mamei este unul copleşitor. Dincolo de durerea în sine a momentului, despărţirea a avut asupra mea efectul unei revelaţii. Am descoperit şi am înţeles lucruri atât de neaşteptate, încât nu mă pot abţine să nu mă întreb dacă într-adevăr îi cunoaştem pe cei de lângă noi.

Am descoperit că mama, în ciuda unei vieţi marcate de suferinţă, a fost unul dintre cei mai tari oameni pe care i-am cunoscut.

Fiinţa ei a fost clădită dintr-o fibră rară şi nobilă, care i-a îngăduit să-şi ducă crucea îngrijirii unui copil cu handicap sever cu o demnitate impresionantă şi ireproşabilă, o viaţă întreagă, chiar dacă asta a fost ceea ce a declanşat cancerul ucigător. Iar când sfârşitul a fost clar, mama şi-a păstrat o luciditate de care nu mulţi ar fi fost capabili, într-un univers chinuit de dureri uneori agonizante, învăţându-ne pe fiecare cum să trecem peste momentul plecării ei definitive.

Şi chiar când s-a rupt de noi printr-o comă profundă, trupul ei a refuzat să cedeze. Până în ultima clipă, organismul – trecut prin două operaţii şi repetate serii de chimioterapie – a luptat cu insuficienţa sistemică tot mai răspândită în corp, păstrând semnele vitale ale unui adult stabil şi, mai ales, sănătos…

Şi, într-un final, am înţeles că, indiferent pe unde am fi răspândiţi, indiferent câte neînţelegeri şi chiar certuri ar fi existat în trecut, indiferent cât de bătrâni sau de retraşi ar fi unii, în vremuri de necaz vom fi mereu alături, necondiţionat.

Mama ştia prea bine acest lucru şi de asta a ţinut să-i ferească pe cei mai mulţi de momentul cel mai cumplit – coborârea sicriului în criptă. Ştia că, mai târziu, atâtea suflete împreunate într-un singur gând vor fi mai puternice decât orice durere şi, cumva, vom reuşi să găsim în dispariţia ei imboldul pentru a merge mai departe – nu printre lacrimi amare, ci printre zâmbete calde.
La urma urmei, suntem toţi o familie, din care, odată cu trecerea anilor, nu dispare nimeni. Pentru că unii oameni nu mor, ci doar cedează prim-planul şi se retrag, din teren în tribună, încurajându-i şi bucurându-se pentru ceilalţi, rămaşi să continue acest joc de oameni mari – care este viaţa.

Comments

  1. Si dupa cuvintele aste frumoase spune-mi ce rost are obiceiul ala tampit cu zgaltait coliva? Transforman un gest de demnitate intr-un circ…Nu pot sa sufar ritualurile astea chipurile de comemorare , mi se par ipocrite, uneori chiar facem parada de durerea noastra dar mai ales le aratam cunoscutilor ce marinimosi suntem in cinstea raposatului.Un covrig dat unui amarat pe strada valoreaza mai mult decat un parastas festiv la care cei mai multi vin sa barfeasca, nu sa cinsteasca amintirea celui plecat.

    1. Nu pot sa-ti explic, pentru ca eu insumi consider o mare parte dintre aceste obiceiuri perimate. Si ai toate sansele ca, daca intrebi pe altii, sa ti se raspunda ca “asa se face”.

      Dar ce pot sa-ti spun este ca, asa cum a fost inmormantarea, pomenirea de ieri a lui M. a fost una cat se poate de demna.

  2. Intr-o logica ordinara a lumii, astazi ar fi trebuit sa fiu ACOLO , sa ascult, sa rememorez si inevitabil sa las niste lacrimi sa curga…
    Doar pentru ca de prea putine ori lasam extraordinarul sa patrunda in vietile noastre, am decis ca lacrimile mele vor curge virtual ; ca nu voi divulga,conform intelegerii, printr-un schimb fugar de priviri ori eventual printr-o imbratisare de complezenta deferenta pe care o las de fiecare data cand rasfoiesc paginile Cronicii…
    Pietà poate fi oriunde, oricand.
    Va imbratisesz , pe tine si pe V.
    Ma inclin in fata amintirilor cu tine, draga M.

    1. Oare o fi adevarat ca sufetul viziteaza toate locurile pe unde ai mai fost si ai mai trait in acele 40 de zile inainte de a-si lua ramas bun definitiv ? Zau, cand ma gandesc la cate locuri o trebui sa viziteze angajatul meu suflet, (al corporatiei mele particulare individuale cu raspundere mai mult decat limitata), mi se face si mila de el, si ma gandesc ca trebuie sa-l menajez, sa nu-l impovarez cu prea multe sarcini de serviciu, sa-l mai las sa si chiuleasca de la datorie din cand in cand…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *