50/50 (2011)

La prima tentativă de a urmări acest film, în puterea nopţii a sunat telefonul şi am ajuns lângă M., la spital. Aseară, am încercat din nou – de data asta, n-a mai sunat nimeni, iar filmul şi noaptea s-au scurs liniştite.
Aşa cum spuneam ieri, cancerul este una dintre bolile cele mai perfide: îşi face apariţia nevăzut şi neştiut de nimeni, făcându-se remarcat în toată splendarea când de aştepţi mai puţin, dându-ţi viaţa peste cap… Nu, de data asta nu mă refer la M., ci la un tip de 27 de ani, Adam (Joseph Gordon-Levitt), care descoperă out of the blue că durerile lui de spate nu sunt ceva de moment, ci manifestările unei forme rare de cancer de coloană vertebrală:

O tumoră?
Da.
Eu?
Da.
Asta n-are niciun sens. Adică… nu fumez, nu beau… Reciclez…
50/50 este povestea tragi-comică a lui Adam, care, după nefericita veste, încearcă să găsească un sens noii sale existenţe, dominată de tratamentul agresiv al bolii, şi un echilibru în relaţiile cu personajele din jurul său: iubita egocentrică Rachael, prietenul cam ţicnit – însă mereu aproape – Kyle (Seth Rogen), mama excesiv de protectoare Diane (Anjelica Houston), tânăra-psiholog-fără-experienţă Katie (Anna Kendrick) şi… câinele Skeletor – care trebuie inclus aici, pentru că apariţia lui în viaţa lui Adam este prilejul unei scene de un comic savuros.
50/50 e o poveste care oscilează între dramă şi comedie. Emoţiile cele mai profunde şi trăirile cele mai intense se regăsesc în prestaţia lui Joseph Gordon-Levitt (de văzut şi în The Dark Night Rises, după Inception, (500) Days of Summer, 3rd Rock from the Sun [pentru cine îşi mai aminteşte]), iar momentele-supapă, când tensiunea acumulată se revarsă în dialoguri spumoase, sunt – în cea mai mare parte – meritul lui Seth Rogen (într-un rol croit pentru el, în aceeaşi manieră comic-vulgară cu care ne-a obişnuit [The Green Hornet, Knocked-up, Superbad], dar care oferă şi mai mult dramatism cuplului Adam-Kyle):
Kyle: Puteai să i-o tragi tipei ăleia de să-i sară capacele.
Adam: Nimeni nu vrea să şi-o pună cu mine. Arăt ca Voldemort.
Lăsând la o parte extrem de multele asemănări cu experienţa proprie, 50/50 este un film care descrie foarte bine covârşitoarea experienţă a cancerului. De la revolta bolnavului care ştie că nimic nu mai poate fi la fel,
Vezi, ce rahat?… Asta-mi spun toţi, încă de la început: “Vei fi bine… Totul este OK”. Şi nu este… Iar ca să fie mai rău… nu va veni nimeni să-ţi-o spună pe aia dreaptă: “Tipule, ai să mori”
până la acceptarea, într-un final, a destinului implacabil,
Adam: Asta-mi spun toţi: că mă voi simţi mai bine şi că totul e OK – dar nu este.
Katherine: Nu poţi să schimbi situaţia în care eşti. Singurul lucru pe care îl  poţi schimba este modul în care alegi să te descurci cu ea.
un drum de-a lungul căruia sunt îngăduite mici plăceri vinovate, precum un fum de marijuana în timpul unei şedinţe de chemo.
Un film simplu, cu mesaje directe şi eficiente şi umor (negru) remarcabil. De văzut fără regrete.

Comments

  1. De vazut, cu siguranta. Umor negru, preferatul meu! Fara regrete, pentru mine e mai greu 🙂 Intotdeauna fac tot felul de asocieri, majoritatea tampite, cand vine vorba de drame. Pana una alta, hang in there! Noi suntem cu gandul la tine…

    1. Seth Rogen joaca in 5 filme pe ani, dar pe Levitt as vrea sa-l vad mai des (doar in Inception, 100 Girls l-am mai vazut recent + il confund constant cu Jonathan Tucker).

    2. Pe Levitt ai sa-l vezi in vara, in “The Dark Knight Rises”.

      Pe undeva, e normala discrepanta asta. Un singur rol al lui Levitt face cat cinci ale lui Rogen. Dar sunt convins ca “viespea verde” se va mai roda si ea in roluri mai serioase.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *