9/11.2001

Ştiu că v-am promis în articolul trecut mărturiile foto ale proprie-mi experienţe new-yorkeze, dar am găsit – căutând pozele de atunci – un eseu fotografic de la Ground Zero… la momentul zero. Fotografiile nu-mi aparţin, le-am găsit în colecţia National Geographic a bibliotecii din micul oraş Plattsburgh.
Mai departe, cuvintele sunt de prisos.

Comments

  1. Eu eram in SUA pe work & travel cand s-a intamplat, eram pe coasta de vest si cu 2 zile inainte calatorisem cu avionul de pe coasta de est catre coasta de vest, si in ziua respectiva m-am sculat pe la 6 care era 9 la NY si am deschis TV si am vazut fumul de la primul avion care intrase in turnul 1 de vreo 15 minute, si in timp ce ma uitam si incercam sa vad dimensiunea avionului, (ca era cam clar ca nu era unul mic), si pur si simplu nu puteam sa imi dau sema cum de s-a putut intampla as aun accident, si pe urma efectiv am vazut in direct al 2-lea avion cand a venit catre turnul 2. Pot sa spun ca in clipa aia mi-a stat asa o clipa inima in piept si a devenit clar, ff clar ca nu fusese un accident. Tin minte ca am devenit ff serios si ff atent la detalii dar in acelasi timp asa parca m-am facut mic si am stat cuminte ca si cum mi se facuse frica si nu voiam sa deranjez ceva sau pe cineva, (desi eram doar eu singur in fata TV in sufragerie, in apartament atuncea mai era si o cunostinta care dormea in clipa aia in dormitor), dar dupa aia e numai vartej in capul meu pana cand am auzit si de Pentagon, plus si dupa aia, chiar o perioada destul de indelungata de zile chiar saptamani, chiar cred ca am asa ca o mica amnezie partiala si nu tin minte decat cateva chestii din zilele alea pe care le-am petrecut atuncea pe coasta de vest. Pe mine personal m-a sustinut moral primul in clipele alea primarul NY Rudy Giuliani cand a venit la TV primul, ca persoana oficiala, si a vorbit catre noi, ca public spectator in direct la TV.

    (Dar nu voiam sa aduc vorba despre mine in mod egoist, doar voiam sa descriu ce fel de soc poate avea cineva care este martor la asa ceva, desi eu am fost desigur doar martor total secundar la TV, dar a fost in direct si zau cred ca te afecteaza, mai ales daca esti in tara respectiva.)

    1. Si tin minte tot la TV dupa vreo cateva zile era o reportera care statea langa listele alea de persoane disparute si care a izbucnit aproape in plans, adica i s-a inmuait vocea si i-au aparut cateva lacrimi in ochi, si zau, dupa aia au criticat-o in presa ca “nu si-a mentinut obiectivitatea”, dar zau, cum naiba sa ti-o mentii ? Mie mi s-a dus inima si sufletul catre acea reportera in clipa aia, ca eu nu vreau sa planga femei si copii, zau, nu suport sa vad femei si copii plangand asa de durere si tristete, nu suport. Dar, ma rog, sunt eu mai sensibil din fire, plus xca eu sunt sperios si stiu ca eu nu sunt instare sa ajut sa fac ceva util, eu mai rau cred ca incurc pe toata lumea dac e ceva serios, de aia mereu incerc sa ma retrag daca e o chestie din asta asa de catastrofa, ca sa ii las pe altii sa isi faca datoria, ca eu stiu ca sunt total neputincios si inutil in momente din astea…cel mult cred ca, Doamne fereste, daca as avea eu un copil de-al meu plangand efectiv m-as da peste cap sa il smulg din vreo suparare sau pericol, sau daca ar fi chiar si alti copii, eu as incerca sa ii apar, dar nu m-as vanat nebuneste decat dac ar fi copilul meu, insa pot sa spun ca inteleg ff bine starea de spirit care a cuprins populatia SUA atuncea imediat dupa acele atacuri, chiar o inteleg, dar nu as sti sa o explic asa coerent ca sa fie utila cuiva anume. Cand anul trecut s-a intamplat tragedia in Norvegia, zau, eu m-am retras total, nici nu m-am uitat la TV, pur si simplu am evitat. A fost ceva total aiurea, si stiu ca m-a despartit de colegi mei de aici, dar eu personal m-am retras, nu am putut participa nici macar ca ajutor moral, nimic am preferat sa ma retrag, sa nu spun nimica, a fost egoist, stiu, cred ca s-a resimtit asta, pe mine nu ma iarta unii nici acuma pt ca nu am participat la emotia colectiva de aicea, dar nu am putut, plsu ca nu eram venit decat de catev aluni si nu am considerat ca e locul meu sa spun ceva anume.

  2. Parca ar fi luate din filmele despre lumea de dupa un razboi devastator, in urma caruia nu a ramas nimic. A fost ingrozitor si continua sa fie la fel de dureros…

  3. Eu tocmai ce veneam de la Carrefour Militari impreuna cu sotia cand am auzit ceva ciudat la radio in masina. Dar fiindca vorbeam n-am fost atent. Cand am intrat in casa am deschis televizorul din bucatarie tocmai la timp sa vad primul turn in flacari si avionul 2 intrand in al doilea. Am fost convins ca nu-i accident, ca deh tocmai ce-l vazusem in direct intrand. Probabil sunt eu desenzitivizat, dar n-am simtit nici mila, nici frica ci doar interes. Chiar am gandit “oa ce interesant!”. Nici ulterior n-am simtit vreo mila decat punctual si de regula pentru cei ce si-au pierdut vreo ruda, nu pentru mort. Altfel, eu gandesc ca “ce-si face omul cu mana lui…” si “dupa fapta si rasplata”. Nu vad pe nimeni occidental varsand o lacrima pentru toate victimele colaterale ale americanilor. Sau pentru victimele altor atentate teroriste, gen copiii de la scoala din Beslan. De ce i-as plange eu pe Americani? Doar fiindca-s americani si-si fac campanie? In plus, nu am absolut nici un respect pentru modul in care au administrat politic criza dupa. Asadar, mi s-a parut un moment interesant si ma bucur ca l-am vazut cu ochii mei. Dar atat, admiratie sau mila n-am. Si cred, desi n-am verificat ca au omorat ei mai multi oameni nevinovati decat au murit in avioane si gemene, ulterior, cu razboiale. In concluzie sa-si planga ei victimele lor si noi pe ale noastre. Mie mi se pare hiperdemonstrativism ralierea asta fata de sentimentele americane. Poate doar Rudolph sa fie cu adevarat profund sincer ca era acolo si asta-i altceva. Alta conexiune.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *