Agonie şi extaz

MichelangeloThe Agony and the Ecstasy – Irving Stone (1961)
Nu sunt genul de cititor care, înainte de a începe o lectură nouă, caută informaţii despre volumul din faţa lui: cine este, despre ce scrie şi cum este văzut autorul de critica de specialitate. Un titlu intrigant şi câteva pasaje “pescuite” răsfoind paginile la întâmplare sunt de multe ori suficiente ca să mă decid dacă vreau să descopăr o nouă lume. [Am mai spus în repetate rânduri că eclectismul mă descrie foarte bine]

În cazul romanului de faţă, nici măcar coperta nu mi-a oferit cine ştie ce inspiraţie, fiind închisă în verdele sobru al colecţiei de 100 de volume care, acum cinci ani, a marcat începutul isteriei ziarelor cu cărţi. Pur şi simplu, Agonie şi extaz era doar unul dintre puţinele titluri cu care nu eram familiarizat din biblioteca de peste 200 de tomuri.

Aşa că am luat primul volum şi am început să citesc… despre un băieţandru de 13 ani din Italia medievală. Când am lăsat cartea din mână, eram tocmai la sfârşitul celui de-al doilea volum, iar băiatul devenise între timp unul dintre cei mai mari artişti ai Renaşterii, un om care a ajuns să se identifice cu istoria sculpturii, picturii şi arhitecturii (printre altele): Michelangelo.

Mai întâi de toate, Michelangelo a fost omul pietrei; toate realizările sale din alte domenii decât sculptura (unele de o faimă nepieritoare, cum sunt fresca pictată pe bolta Capelei Sixtine, ori planurile arhitecturale pentru Bazilica Sfântul Petru) s-au născut din dragostea absolută a acestui scalpellini pentru obiectul muncii sale: marmura. Din credinţa sa că sculptorul este omul binecuvântat cu harul de a elibera formele ascunse în piatră s-au născut unele dintre cele mai aclamate lucrări de artă ale lumii: La Pieta, David, Moise etc.

Dar, de una singură, arta lui Michelangelo nu e suficientă pentru a face Agonie şi extaz irezistibilă. Inspiraţiei marelui renascentist i se adaugă geniul literar al lui Irving Stone, care a desăvârşit mai mult decât o biografie. Agonie şi extaz este povestea devenirii unui artist, este o înflăcărată declaraţie de iubire pentru Dumnezeu şi pentru Om, este un tablou al Renaşterii (adus la viaţă de figuri precum Lorenzo de Medici, Leonardo da Vinci ori Papa Iulius al II-lea), este un omagiu închinat Toscanei şi Italiei.

Mai demult, când eram copil, am descoperit la M. o altă carte care nu-mi spunea nimic: Memoriile lui Hadrian, de Marguerite Yourcenar. Un titlu sobru, un autor necunoscut… şi un volum care m-a impresionat profund.

Pot să afirm că ele două – Memoriile lui Hadrian şi Agonie şi extaz sunt cheile de boltă ale experienţei mele de cititor de până acum.

Comments

  1. Da! Deci, da! E o carte care mi-a marcat adolescenta si ma mir ca n-am vazut mai multe mentiuni ale ei pe bloguri. E interesant surprinsa si relatia lui Michelangelo cu alti artisti (DaVinci si Raphael, de exemplu).

  2. Da, Agonie si extaz este o adevarata nestemata ingropata in piatra. Iti trebuie ceva fler s-o cizelezi intr-un roman de efect, si ceva stiinta ca s-o apreciezi drept o capodopera literara.

  3. Am spamat si eu pe cateva forumuri, dar n-avea loc de “Portocala Mecanica” si “1984”, raspunsul automat al hipsterilor la intrebarea “Cartea preferata” (ma rog, raspunsul meu e “Mama Noapte”, dar nici “Agonie si Extaz” nu e departe).

  4. Dupa ce am citit “Agonie si extaz” am strans bani, mi-am cumparat carbune si “bloc” de desen si m-am apucat de desenat. “Agonia” a fost ca nu am avut bani sa imi cumpar capul lui Moise de la “Galeriile de arta” de la Gara de nord, “extazul” a fost cand l-am primit cadou, ca sa imi exersez desenul. Dar primul lucru pe care l-am facut a fost sa transform “coarnele” in bucle, cu un bisturiu :).
    A fost o carte care m-a influentat. Ma intreb cum ar fi sa fie “lectura obligatorie” prin scoala generala, nu numai prin Scoala de Arta. Am avea ceva de castigat ?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *