…aici gara!

Fotolia_29692862_M1Mi-e foarte clar de ce unii dintre oamenii care merg cu trenul în România nu ajung la destinaţie. În primul rând, nu au nici trenurile, nici infrastructura care să-i ducă acolo; resturile pe care hoţii de fier vechi le lasă în urmă sunt atât de uzate fizic şi moral, încât nu mai miră pe nimeni că trenurile pierd pe traseu ore în şir, iar o întârziere de câteva zeci de minute a devenit ceva normal pentru românul obişnuit să lase mai mereu de la el. În al doilea rând, mulţi nu ştiu unde vor să ajungă; sună la informaţii, prin gări, şi se dovedesc incapabili să lege două întrebări, care să le aducă răspunsurile pe care le caută.

Şi pentru că de două zile telefonul meu sună fix ca-n gară, m-am contaminat şi eu de aceeaşi problemă: oamenii – mulţi oameni – mă sună şi nu ştiu ce să discute cu mine.

Ca să înţelegeţi, iată anunţul pe care l-am împrăştiat:

Caut bonă pentru fetiţă de 1 an, începând cu ianuarie 2014, în Iaşi. Persoană nefumătoare, fără vicii, cu experienţă (obligatoriu recomandări). Program luni-vineri, 8-10 ore/zi. Salariul şi alte beneficii se vor discuta la interviu. Doresc şi ofer seriozitate. [Desigur, dacă vă interesează, nu trebuie decât să lăsaţi un comentariu]

Nu sunt foarte multe informaţii – nici nu mi-am dorit. Pe lângă faptul că serviciile de mică publicitate din presa scrisă taxează la cuvânt, intenţia mea a fost de a atrage cât mai multe telefoane, dintre care să se concretizeze cât mai multe discuţii faţă în faţă. Sunt într-o situaţie complet nouă pentru mine, astfel încât orice informaţie îmi este de folos: ce fel de oameni caută genul ăsta de job, ce cred ei c-ar trebui să facă şi pentru ce bani etc.

Pe de altă parte, bruma de amănunte este insuficientă pentru ca o persoană să-şi formeze o imagine precisă asupra unui potenţial loc de muncă. Prin urmare, modul în care se desfăşoară discuţiile telefonice este un prim indiciu despre solicitantul de la celălalt capăt al firului. Felul în care cineva vorbeşte şi pune întrebări spune multe despre respectivul.

Şi… sunt pur şi simplu siderat. Oamenii sună, întreabă dacă anunţul este valabil, apoi… se pierd. Nu de puţine ori am fost nevoit să pornesc eu discuţia, chestionându-l eu pe apelant dacă l-ar interesa să ştie una sau alta, şi abia apoi răspunzând la întrebările pe care mi le-am pus – practic – singur.

Dacă după primele zece secunde de convorbire nu se lasă liniştea, atunci cel mai des mă trezesc cu următoarele întrebări: Ce vârstă are fetiţa? ori De când ar trebui să înceapă noua bonă programul? Oricât de lacunar este anunţul meu, aceste două chestiuni sunt lămurite încă din prima propoziţie… Unii mai curajoşi au mers, totuşi, mai departe:

De ce în ianuarie, aşa târziu? [pe un ton repezit, în care distincţia între nedumerire şi reproş nu e clară deloc]

La primele două-trei situaţii de acest fel n-am ripostat, dar apoi n-am mai rezistat:

De ce ar fi târziu în ianuarie?

Păi, eu mă gândeam că vreţi acuma… [sunt unii care, după ce le spui clar şi răspicat ce vrei, cred totuşi că tu vrei altceva]

Mă rog, s-ar putea şi mai repede. Uitaţi, vă dau adresa şi v-aştept mâine dimineaţă la ora opt. Eu plec la serviciu la opt jum’ate, aşa că numai bine v-o prezint pe cea mică şi vă spun ce-aveţi de făcut până mă întorc eu, la şase seara. Vă convine?

Aaaa, nu, nu… Păi cum?!… Dar trebuie să mai discutăm, să vedem…

S-aveţi şi dumneavoastră o perioadă de probă, de acomodare cu copilul, nu?

Normal, doar nu facem aşa, tam-nesam… [în glasul nevăzut se citeşte satisfacţia că s-a făcut, în sfârşit, înţeles]

Deci, v-am răspuns la întrebare?

…din nou, linişte.

Sunt conştient că demersul meu mă pune în situaţia de a intra în contact cu oameni de calibre intelectuale diverse, de multe ori sub un anumit nivel al aşteptărilor. Dar, chiar şi-aşa, cred că o persoană cu adevărat interesată de o slujbă, îşi pune nişte întrebări înainte de a suna: ­Caută bonă în Iaşi – Unde anume în Iaşi? Dacă este cazul, mi se plăteşte transportul? Program 8-10 ore pe zi – Ce trebuie să fac în alea zece ore? Dacă va trebui să stau peste program, mi se plăteşte separat? Program doar în zilele lucrătoare, sâmbăta şi duminica nu? Salariu negociabil – Care ar fi, totuşi, o sumă?… şi altele. În câteva minute, poţi să-ţi faci o idee sumară, suficientă cât să-ţi dai seama dacă vrei sau nu să duci discuţia mai departe.

Astăzi, o discuţie s-a încheiat chiar aşa:

Deci, v-ar interesa oferta?… Ca să stabilim o întâlnire, să ne şi vedem?

Nu ştiu.

Ce credeţi c-ar trebui să vă mai spun, ca să vă hotărâţi?

Nu ştiu.

Şi-atunci de ce pana mea ai mai pus mâna pe telefon? [desigur, asta am zis-o cu gura-nchisă]

Când ai de-a face cu ei, oamenii nu vor înceta niciodată să te uimească.

P.S. Am avut până acum şi trei întâlniri şi – sper să nu cobesc – am descoperit trei femei cu care am avut într-adevăr ce discuta. Aventura continuă. Sper doar să nu ajung la ştiri drept bărbatul care le dă întâlnire prin parcurile din Iaşi femeilor măritate…

Comments

  1. Zau, acum poate vei intelege mai bine si pozitia celor de la diferite resurse umane mai mult sau mai putin competente care par a cauta ceva ideal pt ce vor ei in diferitele anunturi si convorbiri telefonice, care te-au stresat pe tine nu de mult, chiar si om inalt educat fiind (tu) ? Acel angajat ideal cautat este acel angajat care nu numai ca este competent si calificat si cu experienta pt job, dar care sa stie sa ii si educe chiar pe angajatorii lui si sa ii inalte, asa un soi de Mary Poppins, cu alte cuvinte…

    1. Nu, dupa cum ziceam, sentimentul cel mai puternic e de uimire. Incerc sa-mi pastrez calmul la telefon si sa ma crucesc dupa incheierea convorbirii. 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *