Aleph

Paulo Coehlo (2010)
Acesta nu este un review, pentru că recunosc din capul locului că nu sunt un cititor pe măsura potenţialului scriitorului Paulo Coehlo. Şi nici nu-l cunosc prea bine (aceasta e prima carte a lui pe care o citesc), ca să “mă scot” cu o simplă comparaţie cu vreo apariţie anterioară.

Dar, chiar şi-aşa, pentru un profan, Aleph constituie o lectură surprinzător de captivantă – cel puţin la ultimele 20-30 de pagini nu-mi venea să las cartea din mână. Cu atât mai mult cu cât autorul jonglează cu două întrebări delicate – Cine suntem? şi Unde ne ducem? – şi două câteva concepte deloc simple: iubire, reincarnare, alter-ego.
Poate aţi considera nimerit să redau în câteva rânduri intriga romanului, dar v-aş răpi toată plăcerea şi surpriza de a descoperi singuri povestea de câteva sute de ani a unui călugăr dominican chinuit şi, totodată, eliberat de o iubire totală.
În loc de asta, am să vă spun că Aleph are de toate pentru toţi, sub forma unor cugetări – transpuneri pe hârtie, negru pe alb, ale unor trăiri pe care le-avem cu toţii, chiar dacă nu le conştientizăm, sau, dacă o facem, nu ştim să le împărtăşim. Şi eu întotdeauna am fost de părere că, odată ce te-ai regăsit fie şi într-un singur rând dintr-o carte, efortul de a o citi n-a fost în zadar.
Spre exemplu, mie mi-a fost de mare ajutor perspectiva autorului despre pierdere şi tragedie, în momentele de labilitate emoţională maximă ce au urmat dispariţiei lui M.:
Tragedia este o schimbare radicală în vieţile noastre, întotdeauna legată de acelaşi principiu: o pierdere. Când te afli în faţa unei pierderi, nu-ţi e de niciun folos să încerci să mai recuperezi ce s-a dus deja, mai bine profiţi de golul ce ţi se deschide în faţă ca să-l umpli cu ceva nou. În teorie, orice pierdere e spre binele nostru; în practică, ne punem întrebări în legătură cu existenţa lui Dumnezeu şi ne spunem: oare merit eu asta?
Aleph este o călătorie a scriitorului: în timp (subiect despre care am spus că nu vă dezvălui nimic) şi spaţiu – din Europa până în Asia, cu Transsiberianul. Chiar înainte de finalul acestei călătorii, Coehlo scrie pe un bilet câteva rânduri ce-ar putea constitui motto-ul oricărui călător din această lume:
Nu sunt un străin – pentru că n-am stat să mă rog să revin în siguranţă, nu mi-am pierdut timpul gândindu-mă la casa mea, la masa mea, partea mea din pat. Nu sunt un străin pentru că toţi călătorim, avem aceleaşi întrebări, aceeaşi oboseală, aceleaşi temeri, acelaşi egoism şi aceeaşi generozitate. Nu sunt un străin pentru că, atunci când am avut nevoie, am primit. Când am bătut, uşa s-a deschis. Când am căutat, am găsit ce credeam.
Nefiind străini, nu suntem solitari. Nefiind solitari, avem tovarăşi de călătorie. Având tovarăşi de călătorie, va trebui – inevitabil – să-i părăsim la capătul drumului:
[…] nimeni nu vrea să se gândească la faptul că în curând ne vom spune “adio”, promiţând că ne vom revedea foarte curând, convinşi că făgăduiala asta are doar rolul să facă plecarea mai uşoară.
Călătoria se încheie, aventura ajunge la capăt şi […] ne vom întoarce cu toţii la casele noastre, unde ne vom îmbrăţişa familiile, ne vom vedea copiii, vom privi corespondenţa care s-a adunat, vom arăta sutele de fotografii pe care le-am făcut, vom istorisi poveşti despre […] oraşele prin care am trecut, despre oamenii cu care ne-am încrucişat pe drum.
Totul ca să ne convingem pe noi înşine că aventura chiar a avut loc. Peste trei zile, reîntorşi la rutina zilnică, vom avea senzaţia că nu am plecat niciodată şi că nu ne-am dus atât de departe. Fireşte, avem fotografiile, biletele, suvenirele cumpărate pe drum, dar timpul – unic, absolut, etern stăpân al vieţilor noastre – ne va spune: ai rămas întotdeauna aici, în casa asta, în camera asta, la calculatorul ăsta.
Două săptămâni? Ce înseamnă asta pentru o viaţă întreagă? Nimic nu s-a schimbat pe stradă, vecinii tăi continuă să comenteze aceleaşi chestiuni, ziarul pe care te-ai dus să-l cumperi de dimineaţă conţine exact aceleaşi ştiri: […] discuţiile despre Iran şi bomba atomică, conflictele dintre israelieni şi palestinieni, scandalurile în care sunt implicate celebrităţile, constantele reclamaţii despre lucrurile pe care guvernul le-a promis şi nu le-a făcut.
Nu, nimic nu s-a schimbat. Doar noi – care am călătorit […] şi am descoperit pământuri pe care nu mai călcaserăm înainte – ştim că suntem diferiţi. Dar, cu cât explicăm mai mult, cu atât ne convingem că această călătorie, ca şi toate cele anterioare, există doar în amintirea noastră. Poate o să le povestim nepoţilor, sau eventual o să scriem o carte; dar ce vom putea spune?
Nimic. Poate ce s-a petrecut afară, dar niciodată ce s-a transformat înăuntru.
…Descoperiţi Aleph-ul!

Comments

  1. Culmea, desi nu-s fan al lui Coehlo, am facut efortul sa-l citesc in liceu (am citit vreo 4 carti, luate pe-atunci la o “super promotie”). De placut, nu mi-a placut efectiv decat “11 Minute” care, pe langa sirop, are o perspectiva mai brutala asupra vietii.

    Altfel, ma cam irita zecile de pareri de tip “Coehlo e ca Sandra Brown, e nu stiu cum…” de la oameni care nu l-au citit. Sigur, trateaza anumite teme cu superficialitate (daca nu erai sarcastic, tin sa-ti demolez primul paragraf :P), dar nu e nici ultima roata de la caruta. E citibil (rasfoibil, paginabil…se-aude trupa Taxi?).

    1. Nu eram sarcastic, tocmai pentru ca nu detin prea multa informatie despre Coehlo. Eu nu prea-s fan al filozofelii despre viata, iubire etc. si am senzatia ca, macar la nivel de marketing (a se citi “de ochii lumii), Coehlo stapaneste mai bine chestiile astea.

  2. Cartea asta nu am citit-o, nu m-am grăbit să o caut tocmai pentru că i s-a făcut multă reclamă. Dar am citit o carte a acestui autor acum câţiva ani. Mă bătea gândul să încerc şi acum, când am altă perspectivă. Din impresiile tale, pare a fi destul de pe gustul meu. Să vedem.

  3. Nu am citit nimic de omul asta. Prea e la moda ca sa mai aiba el nevoie sa-l citesc eu :))
    Am incercat candva, acum cativa ani, sa citesc Magicianul lui Fowles. N-am putut sa trec de pagina 175. De atunci nu mai citesc nimic la recomandarea cuiva sau pentru ca foarte multi ar fi citit acel ceva. In afara de lectura obligatorie de la scoala, care, in majoritate, nu mi-a placut. Pur si simplu, intotdeauna am citit ceea ce am avut chef, ceea ce mi-a indicat intuitia ca mi-ar placea si rar m-am inselat. 😉

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *