Alice şi zâna cea bună

Adaptare după Cireşarii, de Constantin Chiriţă.
Parc-ar fi o amintire dintr-un film văzut de mult, sau care se va vedea cândva. Prin genele întredeschise, în acest început de seară cu lumină difuză, parcă se vede mai limpede. Un oraş, străzi, un cartier liniştit, un parc, alei strâmte, bănci goale. Vremea e nelămurită. Parcă nu se petrece totul în timp. Poate că e toamnă, sau ar trebui să fie toamnă, să cadă frunze, să se ridice în depărtări dâre subţiri de fum din hornuri, să scârţâie trist pietrişul pe alei, iar florile să se retragă după ferestre.

Oamenii stau în case, îngânduraţi. Da, sunt îngânduraţi. Poate citesc în cartea deschisă din mâinile lor rânduri asemănătoare, poate-şi privesc copiii mai liniştiţi, mai cuminţi.Orele se aud bătând dintr-un turn vechi şi sunt răguşite, obosite şi vestesc seara.
În parc, pe o alee, se plimbă singură o tânără. Se plimbă de multă vreme. Privirile întâlnesc urmele paşilor vechi. Îşi potriveşte paşii în ele. Parcă ar vrea să se lege de pământ, să existe. E tristă. Simte că se rupe ceva dintr-însa, ceva ce-i aparţine de mult. Şi vrea cu disperare ca urmele în care calcă să fie ale ei, să rămână ale ei. În spatele său răsună o voce:
Bună seara, draga mea.
Bună seara, răspunde ea, cu spaima că urarea prezice apropierea întunericului care o va dizolva. Ar fi vrut să audă “bună dimineaţa”.
Dar nu e nimeni lângă ea, nu e nimeni în faţa ei, în spatele ei. E atât de tristă, că nici uimirea nu o mai poate atinge. Sau n-o mai poate trăi. A rămas pe loc, ţintuită în urmele unor paşi vechi. Privirile ei parcă deosebesc totuşi o siluetă în înserare. Sau poate e o oarecare umbră a înserării. Clatină încet din cap şi spune în şoaptă:
Dar eu nu vă cunosc, nu v-am văzut niciodată.
Vorbeşte acum cu o femeie între două vârste, nici foarte înaltă, nici foarte scundă, cu faţa ovală, încadrată de bucle aurii. Poartă o rochie de bal, cu pantofiori aurii şi diafani. Poate e o zână dintr-un basm uitat de timp, poate e o prinţesă din tărâmul minunilor pe care tânăra l-a visat întotdeauna. Femeia se apropie, privind-o blând, cu doi ochi albaştri limpezi şi senini.
Eu de-abia am ajuns. Poate trebuia să vin mai demult?… Nu ştiu, dar de-acum nici tu şi nici eu nu mai suntem singure.
Singură? Dar eu nu sunt singură – am prieteni! Ştiţi că am prieteni?
Ştiu, draga mea. Şi eu am prieteni…
Femeia se opreşte, apoi continuă cu o voce vădit mai tristă:
Oameni buni, care mă iubesc şi care mă vor printre ei.
Din nou o pauză. Cu un gest familiar, femeia apucă mâinile fetei.
De prietenii aceştia dragi trebuie, însă, să ne despărţim.
De ce trebuie? Eu nu vreau să plec nicăieri.
Mi-e teamă că nu ne putem opune.
Parcă totul se dizolvă în întuneric. Nu se mai vede nimic. Nici aleea, nici parcul, nici oraşul. Se aud numai vocile lor.
Dar mă doare cumplit despărţirea…
Şi pe mine. Poate chiar mai mult.
Dar prietenii noştri, ce vor spune prietenii noştri?… Mă lăsaţi fără ei? Dar eu nu mai sunt nimic fără ei!…
Prietenii noştri există în noi. Aşa cum şi noi vom exista mereu în ei.
Noaptea se face şi mai groasă, şi mai adâncă. Nu se mai vede nimic.
Acuşi se vor aprinde luminile şi viaţa va erupe pretutindeni. Se vor vedea oraşe, case, pământuri, copaci, flori, culori. Şi se vor vedea oameni. Viaţa curge, draga mea. Şi, odată cu ea, prietenii noştri vor merge mai departe. Părinţi, soţi, fraţi, prieteni… Trebuie să le dăm drumul, nu-i putem ţine în loc, aici, cu noi… Iar  ei nu ne vor uita pentru asta; vor merge mai departe, îşi vor trăi viaţa şi ne vor face mândre de ei. Acum, însă, trebuie să ne despărţim şi să le spunem cu toată dragostea: Drum bun!
Tânăra ar fi vrut să răspundă altceva. Dar nu izbuteşte decât să repete aceeaşi urare, într-o şoaptă duioasă:
Drum bun! Să nu ne uitaţi…
Îmbrăţişate, fata şi femeia pornesc mai departe pe aleea singuratică. Urmele paşilor vechi nu se mai văd, sau poate fata nu mai vrea să le vadă. Oricât ar vrea să se lege de pământ, să existe, ceva s-a rupt în ea pentru totdeauna.
*****
Tânăra, de 25 de ani neîmpliniţi, are părul închis la culoare şi zâmbetul pe buze, iar cartea ei preferată este Alice în ţara minunilor. Trebuie să facă nunta în august.
Dar nu va mai ajunge niciodată acolo. În iunie 2012, şi-a pierdut viaţa, împreună cu logodnicul ei, într-un accident de maşină.
Acum se odihneşte foarte aproape de cripta lui M. Pe piatra ei de mormânt scrie Today I’m a kid in my wonderland.
În fiecare seară, rude şi prieteni vin să o vadă. Aduc flori, aprind lumânări, deapănă amintiri lângă mormânt, ori cântă la chitară. Apoi se ridică şi… nu pleacă înainte de a trece să o vadă pe M. şi să-i spună o vorbă bună bărbatului care, seară de seară, îşi regăseşte acolo soţia. Nu se cunosc, dar trăiesc aceeaşi poveste tristă şi împărtăşesc aceeaşi speranţă: ca undeva, acolo, tânăra Alice să fi găsit într-adevăr o lume minunată, cu o zână blondă şi cu ochi albaştri, care să-i aline singurătatea.

Comments

  1. Nu stiu de ce credem ca moartea e un sfarsit, sigur e ceva si dincolo, poate o trecere spre ceva mai bun.Pe mine ma linisteste ca acolo ma va astepta sigur cineva cunoscut, nu voi fi singura.Mai greu e pentru cei ce raman, nu pentru cei care pleaca, ei ne pregatesc si noua cararea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *